marți, 9 aprilie 2019

Strada Maramureșului

Am visat din nou strada.
M-am trezit copleșită de tristețe și multă vreme nu mi-am amintit ce am visat.

Apoi au revenit cu putere impresiile, inclusiv cea reală de cândva, că o să pășesc la infinit pe trotuarul ăla strâmb, că voi fi mereu copil sau tânără, că nu există moarte sau că, oricum, dacă există, li se întâmplă întotdeauna altora.


sâmbătă, 9 martie 2019

luni, 4 martie 2019

Moartea lui nea Ion

Nea Ion a murit pe neașteptate, pe 2 martie, de Moșii de iarnă.
Avea 94 de ani și era sănătos tun. Doar picioarele-l cam dureau. Totuși chiar și-n iarna asta, în zilele cu soare puternic, îl vedeai pe canapea la poartă. L-am văzut și eu într-o zi, nu demult, să tot fie vreo două săptămâni.
Zvonurile spun că nu prea mai avea chef să mănânce, cât avea să bea (cam des) câte-o țuică. Îi povestesc lui T. comentând că of, n-ar fi trebuit să bea țuică la vârsta lui...
- Poate că se plictisise și el, îmi zice T. cu înțelegere.
Și-mi amintesc de gazda mea de la Craiova, doamna Dorina Zidăroiu:
- Carmen, să se-nsoare nepotul meu, și-apoi vreau să mor. M-am plictisit...

Aici la noi, când trece ambulanța pe uliță, toată lumea iese la porți să vadă la cine a fost. Așa și sâmbătă, după prânz. Fusese la nea Ion, dar nu-l luaseră la spital, că nu mai aveau ce să-i facă.
- De ce a murit?
- De bătrânețe.
Nea Ion nu mai avea pe nimeni apropiat, dar era în grija unor vecini, Titica și Dani, cărora le-a lăsat moștenire casa. Toată lumea povestește despre el că a fost un om rău.
- De mic a fost rău! îmi povestea deunăzi tanti Niculina. Ce-l mai ocăra mamaia Săndinca...
Iar acum, puțini se duc să-și ia rămas-bun de la el. Mai ales că cei de-un leat cu el sunt de mult oale și ulcele. Iar cei mai tineri, care merg acum cu flori și lumânări, se duc mai mult pentru Titica și Dani, care-s oameni foarte de treabă.

Dimineață m-am dus să aprind și eu o lumânare.
Am intrat pe veranda deschisă, unde erau candele și lumânări aprinse. Am dat să intru în casă, dar nu era decât mortul singur și am închis ușa la loc, retrăgându-mă. Am apucat să văd, cu mare tristețe, un crâmpei de covor de iută și un colț de coșciug. În verandă, am aprins candela, m-am închinat, am zis "Dumnezeu să-l ierte!" Am auzit voci în casă, am mai deschis o dată ușa. Nimeni. Nu știu de ce, n-am cutezat să intru pe lângă mort, să merg în odaia de-alături unde, probabil, era cineva.
Am închis ușa la loc și am luat-o pe trotuarul spre poartă.

Moartea e apăsătoare indiferent pentru cine vine. Nu poți să nu amuțești și să nu te gândești că suntem așa de fragili și-așa de trecători, și că viața e scurtă și trece prea repede.

Casa lui nea Ion va fi renovată curând și nu o să mai cunoști nimic din ce a fost.
După prânz mă plimbam prin grădina mea, de unde se vede mare parte din curtea lui și mă gândeam că e ciudat cât de goale sunt acum toate acele încăperi. Indiferent cum a fost sufletul care le-a umplut cândva, bun sau rău, generos sau zgârcit, nu poți să nu rămâi o clipă în loc și să-ți pară rău.

Tanti Lenuța povestea la poartă că parcă simte ceva rău aici, în capul pieptului, când moare cineva.
- Ei, dar de nea Ion nu simt nimic! 94 de ani! Ce să mai simt?
Noi, toate, am râs. Dar am râs amar și trist. Și fiecăreia dintre noi ne-a trecut peste chip o umbră de regret și poate și frică.

Nea Ion s-a dus lângă tanti Marina. Ce rămâne în urma lui?
O glumă, o poveste, o amintire... care, cu timpul, vor fi uitate.
Iar chipul lui se va șterge tot mai mult în ochii fiecăruia dintre noi.

În cele din urmă, nu mai rămâne nimic.
Nimic.

marți, 5 februarie 2019

Fănică

De pe 20 ianuarie am iar bebeluș. Oamenii de-aici sunt cruzi cu animalele, aruncă puii pe unde apucă.
În ultimii ani, mă trezesc în curte cu pui de câini (mai rar) și de pisici (extrem de des).
Acum îl am pe Fănel (botezat așa de nășica Ana P. :) ).

Era cât palma și nu știa să mănânce. L-am găsit scheunând, pe gheață, îi era frig, foame, frică (se ferea de mine).
L-am hrănit cu siringa cu lapte și i-am făcut culcuș în magazie.
A crescut văzând cu ochii. E sănătos și jucăuș. Își cam ia bătaie de la pisici.
Se ține după mine prin curte, crede că sunt mămica lui. :)

Fănel, cam la o săptămână după ce l-am găsit (cca 27 ianuarie)

Fănel ieri (după prima lui boroboață: s-a jucat cu o heuchera și i-a rupt frunzele)

vineri, 1 februarie 2019

Când rutina te plictisește...

Azi e o zi atât de frumoasă! E soare, e senin, e cald.
E zgomot - trec stoluri, stoluri de gâște sălbatice care gâgâie pe-ntrecute.

Încă sunt năucă după noaptea agitată.
Mamarea a avut o criză urâtă de hipertensiune, cu sângerare abundentă din nas. Am chemat ambulanța. Primul-ajutor, sfaturi, stat în cumpănă dacă să mergem la spital sau să stăm acasă și să așteptăm să-și facă efectul furosemidul și captoprilul. Cu spaima epidemiei de gripă în gând, hotărâm să rămânem acasă. Asistentul ne asigură că într-o oră, două, mama va fi bine. Dar că a doua zi va trebui să mergem la medicul de familie pentru schimbarea tratamentului și monitorizare.

Spre ora 3 dimineața, tensiunea îi crește iar spre 21, iar sângerarea e mai abundentă. Nu mai are putere, e amețită. Chem din nou ambulanța. De data asta mergem la spital. Drumul e plin de hârtoape, mamarea aproape că e gata să cadă din scaun, noroc cu centura de siguranță. La fiecare hop, se vaită. Cum spatele ambulanței nu are ferestre, suntem practic închise fără să vedem nimic afară, simțim doar gropile din asfalt, interminabile, fără număr.
La spital, tratament, perfuzie... doctorița aproape că nu vorbește cu mine. E transfigurată de oboseală, mă gândesc. Pentru că nu se poate să existe altă explicație pentru faptul că un medic este atât de inabordabil și-mi vorbește cu atâta ostilitate și expeditiv.
Aștept pe hol aproape două ore, în cele din urmă vine un asistent și-mi dă o rețetă. Îl întreb dacă renunțăm la tratamentul vechi și îl luăm pe ăsta? Sau ăsta se adaugă la cel vechi? Îmi spune senin că se adaugă la cel vechi.  Doctorița a dispărut. Nu am cui să cer lămuriri. Nu știu ce tratament i-au făcut maică-mii, nu mi se explică nimic, nu știu exact care este starea ei. Ni se spune că putem pleca acasă.

Îl sun pe V. și vine și ne ia de la spital. La 5 jumătate descui ușa casei.
De-abia acum îmi dau seama cum arată camera maică-mii. E sânge peste tot. Lenjeria, podeaua. Coșul de gunoi e plin cu hârtie igienică și șervețele îmbibate cu sânge. Și mamarea la fel, e plină de sânge. Cămașa de noapte (a patra, în acea noapte), șosetele.
Mamarea are nasul umflat, e palidă, obosită. Adoarme aproape imediat.

Dimineață merg la doctorul de familie. Suport cu stoicism toată morala.
Se uită la mine cruciș când îi pun aceeași întrebare ca asistentului - nu, îmi spune răspicat, tratamentul nu se adaugă la cel vechi! E cu totul alt tratament.

Acasă, îmi propun să dorm! Nu reușesc. Trec pe cafea.
Mă simt oarecum liniștită, furtuna pare că a trecut. Mai am cumva grija noului tratament, sper să-i meargă bine cu el.

Îl aștept pe T., trebuie să sosească. Știu că o să mă salveze (a câta oară?), căci mă simt iar ca în acele întâmplări adevărate reunite sub titlul I shouldn't be alive.


miercuri, 30 ianuarie 2019

...

Mă doare capul. Mamarea se oferă să-mi zică Tatăl nostru. Accept.
Îi simt degetele pe fruntea mea și o ascult cum spune în șoaptă Tatăl nostru. Și-l spune corect.

După ceva timp mă întreabă cum mă simt și-i spun că mai bine.
- Cred și eu că te simți mai bine. Ți-am zis Tatăl nostru din tot sufletul meu.

*

Azi, mamarea vrea salată de roșii. Mănâncă tot. La final, mă îndeamnă cu generozitate:
- Eu am mâncat ce-a fost mai bun. Acum întinge tu cu miez de pâine în zeama asta.
- Mulțumesc, dar nu mănânc pâine.
- De ce? Vrei să slăbești?
- Da.
- Vai de fundul tău!

joi, 24 ianuarie 2019

La drum

Zi cenușie, cu polei... La S., freezing rain