miercuri, 15 august 2018

De Sântă Mărie

Îmi fac curaj să trec peste diversele frecuşuri periodice, venite - paradoxal - de la cei apropiaţi, care ar trebui să fie înţelegători şi blânzi.
Azi-noapte nu am dormit bine, câteva ore de insomnie şi foială m-au obosit peste măsură astfel încât, ca niciodată, m-am trezit la 8, cu ochii umflaţi, fără glas, şi cu o faţă de câine bătut şi izgonit.
Am vrut să-mi beau cafeaua în grădină, pe scăunelul din faţa castraveţilor cucamelon, dar m-au năucit miorlăielile pisiceilor salvaţi alaltăieri din drumul de lângă stadion (am făcut pană la bicicletă şi-am venit cu ei în rucsac, pe lângă bicicletă, sub un soare arzător, în timp ce ei zbierau de mama focului şi râcâiau cu ghearele să iasă la lumină). Aşa că am lăsat cafeaua deoparte şi m-am dus să-i scot din ascunzătoare şi să-i hrănesc. Ei mai lipseau din existenţa mea şi-aşa tulbure. Habar n-am ce-o să fac cu ei.

La prânz am primit împărţeală de la Elena şi Getuţa (Getuţa mă cheamă la gard pe What's App şi râdem că toate conversaţiile noastre-s pline de: "vino puţin până la gard!" şi nimic mai mult).

Zilele trec... "ca nori lungi pe şesuri". E mijlocul lui august şi miroase a toamnă.
Dimineaţă am înregistrat cu tristeţe imaginea frunzelor arămii căzute în livadă.
Iar seara simt un alt fel de răcoare...
Mă simt în derivă. Nu am o direcţie clară, nu am planuri, mă simt prea des neajutorată, la voia întâmplării. Nu-mi controlez viaţa, parcă.
Îmi tot spun că e o criză trecătoare, că lucrurile se vor aşeza şi voi putea curând să zâmbesc din tot sufletul.


duminică, 12 august 2018

Borcea

Nisipul este extrem de fin

Sunt şi zone pustii

Şi terase cu mici şi bere, trambuline, teren de volei, şezlonguri

Un bar inedit

Se poate sta pe ambele laturi ale autobuzului

Lecturi de vacanţă

luni, 6 august 2018

...

Sejurul acasă a debutat trist - pe casa scării, Claudia a ieşit să-mi spună că a murit Antoaneta, vecina noastră. "Nu a mai vrut să trăiască."
Nu am cunoscut-o foarte bine pe Antoaneta, iar asta pentru că era o persoană extrem de tăcută şi discretă.
Cu toate astea, moartea ei mă impresionează excesiv. Ştiu în mare ce viaţă a avut, cât să-mi dau seama că nu a fost fericită. Soţul (medic veterinar - pe scară i se spunea "doctorul") i-a murit brusc cu câţiva ani în urmă... Are un copil care nu se poartă firesc, are accese de curiozitate şi de brutalitate, cineva trebuie să aibă grijă de el deşi e acum om în toată firea - "Dudu o mai...", îmi spune Claudia făcând un gest ambiguu cu palma, dar lăsând enunţul în aer, să înţeleg ce vreau; şi nu o întreb ce vrea să spună.
Claudia dispare în apartamentul Antoanetei, unde a rămas doar Dudu, şi-mi spune pe post de rămas-bun: "Fac şi eu ce pot..."

Viaţa la bloc mi se pare apăsătoare, în spaţiile astea atât de strâmte... Necazurile sunt înăbuşite mai greu, nu te poţi detaşa deloc de ele, oamenii se sufocă unii pe alţii. E un amestec îmbâcsit de miresme şi zgomote comune.
M-am gândit mereu că aici se aud tot timpul paşi fără să vezi oameni.  Când crezi că o să te întâlneşti cu cineva, auzi imediat o uşă trântită.
(Aseară când am venit de la plimbare mi-a trecut prin cap, privind fiecare uşă de pe casa scării, câţi vecini s-au stins de când suntem noi aici.)

Azi-noapte m-am trezit de câteva ori cu gândul la Antoaneta... deşi am cunoscut-o atât de puţin!
Mă gândesc şi la Claudia, care era de vârsta mea când am venit noi aici, iar acum are 72 de ani! Mă gândesc la tot aplombul ei de-atunci şi la cât de resemnată e acum.

Povestea asta se adaugă la toate îngrijorările care ţâşnesc din toate părţile.

miercuri, 1 august 2018

Nightmares

„Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi totuşi să mă socotesc un rege al spaţiului nemărginit, de n-aş avea visele rele.”
Shakespeare - Hamlet (Actul 2, Scena II)


Azi-noapte eram în faţa casei copilăriei. Stăteam la poartă şi nu recunoşteam nimic.
Curtea era împărţită în două. Terenul fără casă era mocirlos.
A apărut un băiat care mi-a spus că terenul mocirlos e de vânzare. M-am gândit că vreau să-l cumpăr eu, dar nu am spus nimic.
Băiatul m-a condus în casă, să-mi arate ceva, nu mai ştiu ce. Dar în casă m-am trezit singură, băiatul a dispărut fără urmă.

Desigur, nimic din ce ştiam odată nu mai era. Totul era întunecos şi strâmt. Aveam o senzaţie puternică de claustrofobie, de apăsare, şi nu puteam să respir. Eram într-un fel de spaţiu underground, cu tuneluri şi multe uşi vopsite în verde scorojit. Deschideam uşile pe rând, dar era de fiecare dată acelaşi tablou: uşile nu duceau nicăieri. Fiecare uşă deschisă dezvăluia un zid - uneori de piatră, alteori de scânduri.
O singură uşă, surpriză!, mi-a revelat o cameră mobilată. Dar am văzut că în pat dormeau actualii proprietari şi am închis repede uşa, să nu-i trezesc.

Am ieşit în stradă, m-am oprit undeva la un colţ şi m-am întins pe trotuar.
Am dormit acolo, în drum.

vineri, 27 iulie 2018

Iar şi iar

Mamarea mă întreabă ce avem la masa de prânz.
- Pilaf cu ciuperci şi dovlecei, îi răspund.
- Mişto!
(Chiar m-a pufnit râsul. 'Mişto' din gura ei, spus răspicat şi serios, sună demenţial.)

Trec pe hol. Mamarea are uşa deschisă, se uită la televizor. O întreb:
- La ce te uiţi?
- Hm... Ştiri... Auzi! Au murit o mie de femei de viagra!

:(

E prima dată când redactez o carte plângând.
Îmi pare rău că se termină... mi-a mai părut rău şi de alte cărţi, dar nu ca acum.
Finalul cărţii înseamnă imobilitatea fizică totală a protagonistului şi, în final, moartea.

La un moment dat se pomeneşte de Marţi cu Morrie şi, aşa, am făcut o pauză de câteva ore şi am citit Marţi cu Morrie. La momentul respectiv, mi s-a părut că Morrie te pregăteşte să accepţi finalul lui Richard. Că te pregăteşte, în general, să accepţi finalul.
Acum îmi dau seama că nimic nu poate să te pregătească pentru final.
Unii oameni au cuvintele la ei şi se pricep să spună lucruri frumoase, poate logice, încurajatoare, păcălitoare. Dar vorbele-s vorbe, consolarea e consolare, şi moartea e moarte.

Sunt multe lucruri tragice în viaţă. Pe unele nu le percepem ca atare, deşi ele sunt. De pildă, faptul că nu ştim să trăim în pace. Nu ne pricepem să fim fericiţi.
Ne pricepem mai bine să rănim, să fim orgolioşi.
Morrie spune că oamenii se nasc buni. Eu nu cred asta. Cred că suntem răi în străfundurile noastre. Prin educaţia primită şi apoi prin autoeducaţie, reuşim într-o oarecare măsură să mergem pe calea bunătăţii.
Dar unii, uneori, nici măcar nu-şi pun problema, darămite să caute calea asta.
Dacă am înţelege moartea, vorba lui Morrie, am şti să trăim.

miercuri, 18 iulie 2018

Deh...

Mamarea vorbeşte necontenit, la un moment dat abordează subiecte fragile. Încerc blând s-o opresc.
- Mamare, gata!
- Gata, că te-am intoxicat cu prostiile mele, nu-i aşa?