vineri, 31 decembrie 2010

Despre băutură

Un text foarte frumos este şi cel în care Clement Alexandrinul vorbeşte despre cât trebuie să bem, ce anume, când şi cum, iar capitolul se numeşte Cum trebuie să ne purtăm faţă de băutură:

Apa este „o băutură naturală, sobră, ce potoleşte setea”. Dar este permis şi vinul.
Clement Alexandrinul arată, pe grupe de vârste, că:
1. Băieţii şi fetele trebuie să se ţină departe de această licoare. „Că nu e potrivit ca vârstei clocotitoare să-i torni cel mai fierbinte lichid, vinul; este ca şi cum ai turna foc peste foc. Din pricina vinului se aprind poftele lor sălbatice şi arzătoare şi temperamentul lor înflăcărat. Încălziţi pe dinăuntru, tinerii sunt purtaţi de dorinţe, în aşa fel încât trupul lor îşi arată vădit vătămarea, iar organele poftei se maturizează mai devreme decât se cuvine.”
2. Pentru cei în floarea vârstei, vinul este folositor doar la vremea cinei, „pentru că atunci nu mai citim, ca să avem nevoie de minte trează. Seara, aerul e mai rece decât ziua, aşa că trebuie să înlocuim lipsa căldurii naturale a soarelui cu o căldură străină; adică, cu puţin vin; paharele însă să nu ajungă până la paharul ocării*.”
3. „În sfârşit, celor înaintaţi în vârstă li se îngăduie cu mai multă bucurie să bea vin. Datorită vârstei, trupul răcit şi veştejit oarecum de scurgerea timpului, prin leacul viţei-de-vie, capătă căldură, fără să se vatăme. Că aproape totdeauna, dorinţele bătrânilor nu mai sunt ameninţate de naufragiile beţiei. Ancoraţi cu ancorele raţiunii şi ale timpului, bătrânii suportă mai uşor tulburarea poftelor dezlănţuite de beţie; de asta îşi pot permite să glumească la banchete. Dar şi lor să le fie o limită la băutură; să-şi păstreze mintea netulburată, memoria trează, iar trupul neclătinat şi nemoleşit de vin. Cei pricepuţi în acestea numesc pe unul ca acesta: puţin afumat.”
Şi, în continuare:
„Trebuie să avem grijă mai ales de buna-cuviinţă. Mitul spune că zeiţa Atena, orice ar fi fost ea, având grijă de ea, arunca flautele, deşi îi plăceau, din pricină că-i urâţea faţa. Trebuie deci să bem păstrându-ne faţa liniştită. Să nu turnăm în noi până pe săturate, să nu silim ochii să se schimonosească din pricina băuturii, să nu dăm de duşcă tot paharul din pricina neînfrânării, să nu ni se prelingă vinul pe bărbie sau să ni se verse pe haine, bând vinul dintr-odată, ca şi cum ne-am spăla feţele în pahare. […]
Beţia este o privelişte urâtă şi necuviincioasă de desfrânare; mai este şi o treabă vătămătoare pentru cel care o face. Nu te grăbi să te vatămi, o, omule! Nimeni nu-ţi răpeşte băutura din faţa ta.  Ţi s-a dat şi te aşteaptă. Nu te strădui să-ţi spargi stomacul, înghiţind vinul cu gura deschisă. Setea ţi se potoleşte chiar dacă bei mai încet.”

______________
* Cei vechi aveau o numărătoare a paharelor la băutul vinului: primul pahar era pentru sănătate; al doilea, pentru dragoste şi plăcere; al treilea, pentru somn; apoi veneau alte pahare, dar nu pentru omul cu judecată: al patrulea, paharul ocării; al cincilea, paharul strigătelor; al şaselea, paharul certei; al şaptelea, paharul bătăii.


(Clement Alexandrinul, Scrieri, Pedagogul, Cartea I, Capitolul 2-"Cum trebuie să ne purtăm faţă de băuturi", pp. 228-249, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982)

joi, 30 decembrie 2010

Despre demonul pântecelui

Povestea pe care ne-o spune Arcadia în contextul Sărbătorilor mi-a adus aminte de Scrierile lui Clement Alexandrinul care, într-unul dintre capitole, Cum trebuie să ne purtăm faţă de mâncări, îndeamnă la cumpătare. Redau câteva paragrafe din acest text foarte frumos:

"Că oamenii îndrăznesc să numească mâncare mâncările care desfătează, care duc cu uşurinţă la plăceri vătămătoare. Doctorul Antifane din Delos a spus că una din cauzele bolilor sunt multele feluri de mâncare. […]
Mâncăcioşii stau lângă tigăile sfârâitoare şi-şi irosesc întreaga lor viaţă în jurul piuliţei şi pisălogului, mâncând totul, ca şi focul lemnele. […]
Cei lacomi la mâncare n-au aflat că Dumnezeu i-a pregătit creaturii sale, adică omului, hrană şi băutură ca să trăiască, nu ca să se desfăteze. Da, trupurile n-au nici un folos de pe urma mâncărilor felurite şi bogate; dimpotrivă, cei care mănâncă cele mai slabe mâncări sunt mai puternici, mai sănătoşi şi mai de ispravă; şi nu sunt numai puternici, dar şi mai cu judecată, aşa cum sunt filozofii faţă de bogaţi. Că filozofii n-au acoperită mintea cu mâncări, nici n-au rătăcit-o cu plăceri. […]
Masa să ne fie deci simplă şi uşoară, în stare să ne ţină treji, neamestecată cu fel şi fel de dresuri, ca să nu ne strice buna noastră creştere. […]
Trebuie, aşadar, să fugim de orice faptă josnică şi de neînfrânare; să ne atingem cuviincios de bucatele ce se sunt puse dinainte; să păzim curate mâinile, aşternutul şi bărbia; să păstrăm nestricată frumuseţea chipului nostru; să nu ne schimonosim când înghiţim, iar mâna s-o întindem în rânduială şi la intervale. Să ne ferim să vorbim când mâncăm; că vocea ajunge neplăcută şi neclară când e stingherită de fălcile care mestecă; iar limba, presată de mâncare, pronunţă stâlcit cuvintele, pentru că îi este împiedicată lucrarea ei firească."

(Clement Alexandrinul, Scrieri, Pedagogul, Cartea I, Capitolul 1-"Cum trebuie să ne purtăm faţă de mâncări", pp. 228-240, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982)

marți, 28 decembrie 2010

Noutăţi pisiceşti

O nouă poziţie de hodină, după o zi întreagă de... somn

"A, tu erai? Îs irezistibil, ă?, de mă imortalizezi în dagherotip..."

Contabiliceşti

Sfârşitul de an e un moment potrivit pentru bilanţuri - pare-mi-se că aşa consideră omenirea. Ne place să tragem linie din când în când şi să facem socoteli. Aşa m-am trezit şi eu făcând ieri.

După câteva luni svânturoase, după o cât-pe-ce-schimbare-de-macaz (căci mă tot gândisem dacă nu cumva "I am in the wrong business?" şi tot căutasem răspunsul la dilema mea dintotdeauna, anume dacă e bine oare să asculţi de intuiţie? sau de raţiune?), ieri am tras linia cu pricina şi mi-am zis că-s o eroină sadea.
De unde ideea? Din Unstrung Heroes, în care una dintre replici este: "Erou este cel care-şi găseşte drumul în viaţă."
Am concluzionat că, fără doar şi poate, drumul în viaţă mi l-am găsit. Ăsta e. Cel pe care sunt. Nu pot să ştiu de altul şi nici nu voi. Atâta doar că nu ştiu de unde-mi încolţise mie în tărtăcuţă ideea că drumul, odată găsit, e unul neted şi-o ţine tooot înainte, fără şerpuiri, fără hopuri, nu tu o pietricică-n pantof, nu tu o ploicică rece din când în când.

După ce m-am liniştit, chiar mă gândeam că ce m-o fi apucat să mă-ndoiesc? Am zâmbit plină de înţelegere faţă de propria-mi persoană.
Răspunsul l-am găsit tot în Unstrung Heroes.
"- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă ce înseamnă."


P.S. facultativ: Faceţi bilanţuri? Aveţi momente de îndoială?

luni, 27 decembrie 2010

Iarna-i grea, omătu-i mare...

...dar tot am răzbit să mă-nturnez. :)
Am lipsit un pic. Dar suficient de mult cât să mi se facă dor de-aici.

Am aflat cu părere de rău că pe puideblog se ascultă colindele din pat (multă sănătate, Daria!), la Vic în vizită am ascultat vocea mezzosopranei Sarah Connoly, am salivat la minunea de fondue despre care ne povesteşte Zazuza (iami-iami! dar văleleu, ce mă fac cu "sulieta"?), am dansat o ţâră cu neuronul creponat (dar am abandonat rapid, uf, nu mă mai ţin curelele), apoi am aflat de o carte despre tanti Leana (moment în care mi se pare potrivit să redau un banc de pe vremuri, citit în Provizorat-ul Gabrielei Adameşteanu; la p. 315, cică: "Un şobolan, deranjat de securiştii care îşi instalau banda cu aplauze în subsolul Sălii Palatului, ţâşneşte printre picioarele lor şi o ia la goană spre scena unde Tovarăşul îşi citeşte discursul. Rumoare, delegaţii urlă: omorâţi-l! omorâţi-l! Iar unul, care dormea buştean, se trezeşte în hărmălaie, sare buimac în picioare şi răcneşte: Şi pe Ea! Şi pe ea!"), am aruncat un ochi la Diacritica ("auaţe" îmi sună cunoscut, îl ştiu de la Cheti, din copilărie; în rest... sunt bâtă; dar muzichia limbii în discuţie e faină), am mai dat un pic şi pe la grădiniţa ştrumfilor (să-mi admir mutra şi pe cea a ştrumfilor-în-ştrampi-colegii-mei de năzbâtii, dar şi să votez cu maximă responsabilitate), am citit apoi (c-un strop de tristeţe, dar şi unul de speranţă) povestea cu tâlc, am admirat fotografiile din Tokio (uluitoare!), am citit interesantul bilanţ al Tomatei, am admirat băieţelul (căruia nu-i place morcovelul, dar îi place ca tăticul să-l facă avion - nu pe morcovel, ci pe băieţel) Ilincăi, i-am făcut o vizită şi fotografei pe care o frecventez, Aripi de fluture (unde am văzut un felinar frumos şi nu numai), cinema victoria mi-a deschis apetitul pentru Le lièvre de Vatanen, am râs (deşi poate că n-ar fi trebuit) de ţurţurii lu' tata popa şi de crucea ce-i şade ca un nimb, pe blogul lui Constantin (am descoperit acolo şi un link pe care ni-l oferă, unde găsim fotografii aparte, dar, of, nu - toate - amuzante, dimpotrivă), la Gabi am aflat că ne aşteaptă curând o surpriză culinară (o reţetă mai altfel şi mai nu-ştiu-cum de "fel doi"), am dat fuga până la beausergent cu o urare, la Arcadia cerul era capricios (ba luase foc, ba era alb ca zăpada), am râs de păţaniile cu miau-miau (mai ales că am proaspete în minte năzdrăvăniile (din vacanţa asta) a doi cotoşmani, prieteni noi de-ai mei, Scovârgilă şi Muflea Jr.), am admirat înduioşătorul desen al lui chrysallidis, dar cum cultura trece prin stomac, m-am oprit un pic să savurez ciorba făcută de Neliniştitu', am trecut pe la tizul (dar am văzut că e dispărut - probabil la petreceri de Sărbători), am văzut poza cu celestina, la Cătălina, am tras un ochi indiscret la cadourile pe care le-a primit oompa (faine!), am citit două poezii drăguţe-drăguţe la zum, am aflat cum e Crăciunul în Picaranga, am mai citit şi despre... ăăă... despre câte şi mai câte!

Şi, în paralel, am urmărit evoluţia Crăiesei Zăpezii:

Pe la prânz
Aceeaşi alee, pe seară


sâmbătă, 18 decembrie 2010

Două filme de văzut

Ieri, în prima zi de vacanţă, m-am ţinut de filme.

Am revăzut Hoţi de biciclete (regia: Vittorio De Sica). Mi se făcuse poftă încă de când citeam Rădăcina de bucsau în care O. Nimigean îl pomenea. Vechi din 1948, filmul e plin de farmec şi azi. Am stat cu sufletul la gură, deşi ştiam bine ce se-ntâmplă până la final.
[Copilul de-atunci, Bruno, are azi vreo 70 de ani  n-am putut să nu mă gândesc la asta la final. :)]

Al doilea film, Marţi, după Crăciun (regia: Radu Muntean), e (şi el) foarte mişto. Povestea nu iese din comun (un el îşi înşală nevasta, se trezeşte că e îndrăgostit lulea de amantă, mai are şi o fetiţă de 10 ani, părinţi la care trebuie să meargă de Crăciun etc.), dar e foarte fain spusă. Replicile sunt exact cum le ştim din realitate.
Scenele mele preferate:
1. (Atenţie, spoiler!) Când el îi spune nevesti-sii cum stau lucrurile, ea reacţionează absolut credibil. Fără nici cea mai vagă urmă de fals. Întâi e şocată, apoi, treptat, e copleşită de veste şi e furioasă (cu toată recuzita pe care o ştim bine din situaţiile în care cineva apropiat ne înşală cumplit aşteptările).
 2. Piesa cântată la pian de copila de 10 ani, Mara. În secvenţa respectivă nu se spune nimic. Pur şi simplu, copila e la bunici şi studiază la pian. Genericul de final va curge pe această muzică, în care degetele cad adesea pe lângă clapele corecte, ritmul e când rapid, când lent, în funcţie de hopuri  ca-n viaţă: când armonioasă, când disonantă, timpul când se dilată (precum scena din cabinetul stomatologic), când se contractă.

vineri, 17 decembrie 2010

Cafea cu aromă de cuişoare

Aţi băut vreodată?
Am încercat cafea cu hel, cafea cu frişcă, cafea cu whisky şi poate şi cu altele, nu mai ştiu. Oricum, niciodată combinaţia de cafea şi cuişoare.

În dimineaţa asta, am deschis un pachet nou de cafea, am râşnit, am făcut cafea. Mirosea şi avea gust vag de cuişoare. "Mmm... ce bunătate!", mi-am zis.
Dar cum? De unde?
Am luat pachetul de cafea la studiat, pe toate părţile. Cafea-cafea, cu nimic altceva.
Mi-am mai pus o ceaşcă. Am degustat, m-am gândit...

...şi iar am degustat, şi iar m-am gândit...
Şi pac!, se-aprinde beculeţul: EVRIKA!

Păi n-am făcut eu zilele trecute turtă dulce, de m-am lăudat în stânga şi-n dreapta?
Păi nu aveam eu doar cuişoare-ntregi şi-a trebuit cumva să le transform în praf, aşa că, deh, le-am zdrobit în râşniţa de cafea?
În concluziune, aroma cuişoarelor e atât de puternică, încât râşniţa (deşi părea bine curăţată) a păstrat-o.
Se confirmă ce deja ştim şi tot probăm: din greşeală se fac marile descoperiri, nu? :)

P.S. Ştie cineva dacă hel şi cardamom înseamnă acelaşi lucru?

joi, 16 decembrie 2010

Iupiaaaaa!

S-a aşezat zăpada-n Bucureşti!
Putem să ieşim la săniuş. :)


P.S. Discuţie, dimineaţă, cu un prieten:
Eu: A! Azi e 16 decembrie!
Mihai: Daaa, mâine luăm salariul.
Eu: Io mă gândeam la revoluţie...

luni, 13 decembrie 2010

Urmele poetului

Pornind de la evocarea de pe blogul doctorului, în amintirea lui Nichita Stănescu (care s-a stins într-o zi de 13 decembrie) consemnez una dintre poeziile sale care-mi sunt printre cele mai dragi [a se imagina intonaţia lui Nichita :)].

Lecţia de anatomie

Nu numai că m-am spălat
dar m-am şi parfumat
când mă vor desface
să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată
şi haina cea mai călcată
când mă vor desface
să nu trebuiască
să împrumute cârpe murdare
şi nici de mâncat n-am mâncat
cum o să mănânc
ar fi o ruşine, nu-i aşa
când mă vor desface
să-mi găsească mâncare în burtă.
Eu aş fi plecat mai demult
dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă
cuvintele
de aceea stau şi mă spăl
şi mă parfumez
şi mă îmbrac
şi nu mănânc, şi nu plec.

(din Iarna de la sfârşitul lumii, Cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu, incluse în Album memorial Nichita Stănescu, Bucureşti, 1984, p. 255)

Balcic

Vitalie Butescu a pictat, printre altele, Balcicul.
În această perioadă, la Palatul Parlamentului, Sala "Constantin Brâncuşi", are loc o expoziţie a pictorului; cu această ocazie, a fost lansat şi albumul "Balcic by Butescu".

Castelul (sursă: cotidianul)



duminică, 12 decembrie 2010

Bragagiii n-au dispărut!

Am aflat aseară de pe TVR Cultural (emisiunea "Oraşul de buzunar") că da, mai există bragagii. La Slatina. (Şi, se pare, la Drobeta Turnu Severin, Galaţi, Constanţa.)
Dar revenind la Slatina, o familie de albanezi rezistă în afacerea cu bragă de vreo 300 de ani (inclusiv în timpul perioadei comuniste). Amănunte, aici.
În afară de bragă, alte bunătăţuri pe care ni le oferă Hashim Memish&fiii sunt: sugiuc, halviţă, îngheţată, baclava...

Deci, dacă ajungeţi la Slatina, nu uitaţi să vizitaţi una dintre cele două cofetării albaneze. Eu aşa mi-am propus. :)

Later edit: de pe forumul de-aici am aflat de la un turc, alguhan, că braga se bea cu un pic de scorţişoară proaspăt măcinată şi un pumn de năut prăjit. De asemenea, la Istanbul, să nu ocolim bragageria Vefa (în turceşte, bragă e "boza"; noi am preluat termenul din rusă).

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Chef T. - Turtă dulce

Am primit de la Daria reţeta de turtă dulce şi m-am pus pe treabă.
Ingrediente pentru aluat:
- două căni de zahăr
- o cană de cafea lichidă, mai concentrată
- o lingură de unt
- o cană de lapte
- 2 gălbenuşuri
- o lingură de bicarbonat de sodiu stins cu oţet
- o linguriţă de cuişoare măcinate
- o lingură de scorţişoară măcinată
- făină cât cuprinde aluatul, încât să aibă o consistenţă obişnuită

Se arde o cană de zahăr. Se stinge cu o cană de cafea lichidă (mai concentrată).
Când s-a dizolvat zahărul, se mai pune o cană de zahăr. Când se topeşte şi acesta, se ia vasul de pe foc, se lasă puţin să se răcească, apoi se pune o lingură de unt. După ce s-a topit untul, se adaugă o cană de lapte, 2 gălbenuşuri, o lingură de bicarbonat de sodiu (stins cu oţet), cuişoarele şi scorţişoara şi făina.

Se face un aluat de consistenţă obişnuită, care se întinde (cca 1-1,5 cm grosime) şi se taie în forme diferite.
Turtele se coc cca 20 de minute (10 minute la foc iute, 10 minute la foc domol).


Ingrediente pentru glazură:
- două albuşuri
- o cană de zahăr pudră
- o lingură de zeamă de lămâie (sau oţet)

Cele două albuşuri se bat spumă tare, apoi se adaugă zahărul pudră şi, la final, zeama de lămâie.
Apoi, cu pensula, se întinde glazura pe turtele dulci.



Concluzii:
- reţeta e simplă, "turtă dulcea" e gustoasă (cuişoarele şi scorţişoara îşi fac datoria cum nu se poate mai bine)
- din ingredientele de mai sus mi-au ieşit 3 tăvi a cca 20 de bucăţi tava (aşa că, dacă nu aşteptaţi în vizită încă cel puţin patru persoane, e mai bine să folosiţi jumătate din cantităţile menţionate mai sus)
- operaţiunea de glazurare mi se pare sensibilă - trebuie multă îndemânare şi răbdare (doar răbdarea nu e suficientă, mie mi-au ieşit spoite cam alandala la început, până am mai dobândit o ţâră de dexteritate) 

marți, 7 decembrie 2010

Ce-a ajuns Peneş Curcanul

Mi se pare mie sau şi simţul ridicolului trece printr-o criză?
Aud în fiecare dimineaţă la radio o reclamă care îmi ridică părul pe ceafă:

"Peneş!
Carne de curcan fără colesterol!
Peneş Curcanul!"

Şi vocea masculină, uşor surescitată şi fals veselă o ţine-nainte, ostinato, cu Peneş Curcanul.
Brrr...

luni, 6 decembrie 2010

Râsu-plânsu

Ieri, la Realitatea TV (parcă?), un nene internat în spital este întrebat:
- Şi cum este mâncarea?
- E, cum să fie, doamnă? Şi mai bună, şi mai rea... ca acasă!

Răsfoindu-l (în continuare) pe Zalîghin

Am mai dat de un fragmenţel amuzant, despre cum trebuie să-şi aleagă nevasta un bărbat de la ţară:

"- Să ştii, Stiopa, muierea să cauţi s-o alegi de la spate. Să te uiţi la ea ca la o iapă, să-i cântăreşti ciolanele, să-i vezi dinţii. Că ea are să-ţi facă treabă în casă, are să poarte pruncii în pântec şi are să-i alăpteze. Numai cei de la oraş au grijă să vadă cum arată muierea la faţă. Asta vine de la trândăvie. La oraş, oamenii îşi plimbă căţeii de lănţişor, iar pe muieri, la braţ, ca să se fălească: priviţi ce mânză am înşeuat! Aşa se laudă bărbaţii între ei cu femeile şi cu căţeluşele."

duminică, 5 decembrie 2010

Reverberaţii de la leapşa de ieri

Utilizarea cărţilor şi la altceva decât lectură, fapt despre care discutam ieri, mi-a amintit de un episod dintr-un roman (Drama lui Ceauzov, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, traducere de Dan Răutu) a unui scriitor rus, S. Zalîghin.  Protagonistul este anchetat, printre altele, cu privire la gazetă, o citeşte au ba?, iar dacă aceasta nu e interesantă, atunci ce face cu ea? Oricum, mărturiseşte protagonismul, nu poate face orice cu ea, din respect pentru munca celor ce-au făcut-o. Redau mai jos fragmentul, care mie mi-a plăcut foarte mult (sublinierile îmi aparţin):

"Anchetatorul zâmbi, dădu la o parte hârtia şi creionul şi spuse dintr-o dată, pe un alt ton, mai blând:
- Vezi, Ceauzov, nu mai notez nimic. Vreau să stăm de vorbă ca de la om la om. Să facem cunoştinţă mai de aproape... Dumneata citeşti gazetele?
- Mai citim.
- La casa de citire umbli?
- Casa de citire e la celălalt capăt al satului. Afară de asta, responsabilul cu casa de citire e totodată şi împuternicit din partea raionului, aşa că numai rareori îl găseşti acolo. E mai mult la serviciu.
- Atunci, unde citeşti gazetele?
- Tot în casă, dar în casa mea.
- Prin urmare, eşti abonat? Primeşti ziarele tot anul?
- Tot anul, nu se poate, la ţărani. Când începe aratul sau câd strângi recolta, n-are rost să dai banii de pomană pe gazetă.  Iarna însă da, poştarul ne aduce şi plătim.
- Interesant...
- Uneori e interesant, într-adevăr. Alteori, nu prea. Într-un rând, de şaisprezece ori am citit în gazetă despre nişte sabotori. Ce fel de interes e ăsta, dacă ţi se pare că n-a mai rămas om cinstit pe lume?
Anchetatorul nu răspunse nimic la asta. Mai aşteptă puţin, apoi întrebă:
- Şi ce faci dumneata când ziarul nu este interesant? Îl foloseşti pentru ţigări, sau i-l mai arăţi şi vecinului?
- Pentru ţigări. Da la umblătoare nu mergem cu gazeta. Nu se cade.
- De ce nu se cade?
- Păi a muncit la ea cineva. E scrisă şi tipărită. Şi ca să faci o hârtie albă ca asta pesemne c-au năduşit nişte oameni, trudindu-se."

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Un fel de bici cu trei corzi

Aşa de pitoresc numeşte puideblog leapşa pe care mi-a dat-o [cu stânga :)].

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât lecturat?
Da, desigur.
De pildă, când puiuţul Ilie a devenit membru de frunte al familiei, la un moment dat, a dispărut. L-am căutat peste tot. Peste tot! După locurile banale (după uşă, sub canapeaua din bucătărie) am scotocit prin cotloanele dulapurilor, după aragaz, după canapeaua din sufragerie etc. Chestii de genul "pisipisipisipisipisi!" n-au folosit la nimic. Zgomotul bobiţelor în farfuria de pisici, nici atât! (Nu-i devenise încă familiar.)
La un moment dat a ieşit întinzându-şi oasele (o dată, extensie pe picioarele din faţă; încă o extensie, pe picioarele din spate), nici mai mult, nici mai puţin, decât de sub patul din dormitor! Nu luasem în calcul treaba asta, pentru că design-ul patului nu părea să permită vreunei vietăţi mai mari decât un păianjen, muscă, ţânţar să pătrundă sub el, la-ntuneric. Şi totuşi pe una dintre fantele laterale de la capătul patului ieşise, somnoros, Ilie.
Cum să-l împiedicăm să mai repete experienţa? Un volum din Dicţionarul enciclopedic înfipt în fanta dintr-o parte, încă un volum în cealaltă parte.

Un alt exemplu de utilizare a cărţii poate fi văzut în fotografia de mai jos:


2. Vi s-a întâmplat (sigur da!) să citiţi vreo carte (doar) pentru că o citise persoana iubită?
Mâda.
Arkadi şi Boris Strugaţky, Picnic la marginea drumului.
Să mai dau detalii?
Nţ. :)

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Daaaaaa...
Deşi în facultă am avut în lista de lectură obligatorie Sandra Brown tocmai ca să ştim cu simţurile noastre ce literatură scrie tipa, nu mi-am însuşit lecţia. Aşa că, din prejudecată, n-am citit Dan Brown, Paulo Coelho ş.a.

Dau mai departe leapşa lui Gabi, Andreei şi lui Vic (desigur, dacă le place şi dacă vor să ne facă mărturisiri pe temele de mai sus).

vineri, 3 decembrie 2010

Voi aţi mâncat vreodată... ceai?

Pictorul Ştefan Câlţia deapănă poveşti foarte frumoase în numărul din decembrie al revistei Elle. (A consemnat jurnalista Alina Băisan.)
Printre altele, spune că de-abia pe la douăzeci şi ceva de ani a aflat că ceaiul nu este... mâncare (dat fiind că anii '50-'60 au fost marcaţi de un trai greu, mai ales la ţară). Povestea mai spune şi că pictorul, împreună cu mama sa şi cu fraţii săi (a avut şapte fraţi, dintre care doi au murit) cutreierau dealurile duminica, să adune plante - tei, nemţişor, sunătoare şi multe altele.
Mama lui le usca. Prepara un ceai făcut din cincisprezece-şaisprezece plante, pentru care era cunoscută, şi pe care ea-l numea "ceai de vrăji".
***
Mi-a mai plăcut şi ce spunea Ana Wagner: că ceaiul sau cafeaua este un moment important al zilei şi poate că atunci avem timp să aruncăm o privire şi spre ceaşca din care bem - aşa că recipientul e important pentru starea noastră de bine.
***
M-am gândit instantaneu că şi noi, în facultate, când rămâneam fără bani (cu câteva zile înainte de a primi bursa sau bani de-acasă), mâncam... ceai. :)
***
Cele de mai sus îmi amintesc de trei momente de-aici, din blogosferă:
- când Zazuza ne-a propus la un moment dat un subiect legat de recipientele de care ne înconjurăm şi pe care le folosim
- când doctorul ne-a mobilizat să ne salvăm libertatea de a ne culege plantele medicinale, de a le usca şi de a ne face propriile ceaiuri (nu să le folosim doar pe cele costisitoare pe care ar fi posibil să ni le vândă corporaţiile de la anul; nu din grijă pentru noi, ci din grijă egoistă şi necreştinească de a se îmbogăţi, nemăsurat)
- când Misaki ne-a prezentat-o pe Alina, care a scris despre ceremonialul ceaiului

Închei cu începutul: voi aţi mâncat vreodată... ceai?

 

joi, 2 decembrie 2010

Crâcneli – Săraca limbă română bogată

Îmi place limba engleză.
Dar nu-mi place când în spaţiul public (la staţia de metrou Piaţa Victoriei) dau de o reclamă exclusiv în engleză (cum şi pe ambalajul produsului informaţiile-s toate-n engleză, după cum par să stea lucrurile).
Ce-nţelege, de pildă, străbunica mea Natalia, care vorbeşte doar româna şi rusa?

miercuri, 1 decembrie 2010

Cum mi-am petrecut ziua naţională reloaded

Tanti din chioşcul RATB gesticulează când spre dreapta, când spre stânga, explicându-ne - nouă, buimacilor de dincolo de geam - că 641 (autobuzul care, chipurile, circulă în locul tramvaiului 41) nu are o staţie anume, opreşte unde poate, la stânga, la dreapta de semafor.

Văd un 641, îmi dau seama că va prinde verdele la semafor şi că probabil va opri dincolo de intersecţie. Alerg, traversez, 641 nu opreşte deloc. Prost inpirată, o ţin tot înainte. Două staţii. Vreo juma' de oră de mers iute prin ploaie, pe alunecuş. Nu m-a depăşit nici un 641.
Mi-e frig, mă dor picioarele, sunt nervoasă.
Scot telefonul şi fotografiez o ramură grea de gheaţă şi nişte frunzuliţe captive ca-n nişte coconi din aceeaşi gheaţă blestemată. Mă mir că-mi mai pot mişca degetele. Mă mir că mai pot gândi.

 

La Virtuţii, înainte de semafor, oameni adunaţi. Mă opresc şi eu.
În sfârşit, apare un 641. Prinde verde la semafor, trece dincolo de intersecţie. Toată lumea aleargă buluc.
Aud un icnet surd: un domn alunecă pe polei şi se duce grămadă. Toţi oamenii aleargă spre autobuz. Mă opresc (gândindu-mă că, of, alt 641... probabil peste vreo juma' de oră) să-l ajut - are două serviete burduşite şi o sacoşă la fel. Îl întreb dacă poate să meargă, zice că da.
Între timp, observ că 641 tot nu a plecat din aşa-zisa staţie. Gonesc şi eu spre el. Buluceală, oameni striviţi, unii se chinuie să coboare şi nu izbândesc, gâlceavă mare. Mare gâlceavă.
În cele din urmă, reuşesc şi eu să mă sui. La Lujerului, nebunie şi mai mare. Un nene mă striveşte de uşă. Altul îmi trage un antebraţ zdravăn în piept, în chinul lui de-a coborî. Sunt propulsată în geamul mare de pe partea laterală. Izbucnesc în plâns. Cu nasul lipit de geam, plâng pe săturatelea. O tanti îmboşcănată se uită la mine curioasă.

Când mă liniştesc, fac din nou în minte - pentru a câta oară anul ăsta - listele cu Da-uri (motivele - zeci - pentru care ar trebui să plec din România) şi Nu-uri (motivele pentru care nu pot/nu trebuie să plec). Lista cu Da-uri se umple instantaneu, devine neîncăpătoare. Motivele curg, se-nşiră ca mărgelele pe un şirag lung, fără sfârşit. Pe lista cu Nu-uri stă înscris lejer, lăbărţat, sfidător, imbatabil, un singur motiv: cordonul ombilical.

P.S. Chiar acum, la TV, un român din Paris spune: "Mi-e dor de România, dar nu de românii din ea."

Cum mi-am petrecut ziua naţională

De regulă, când eşti în contratimp sincopat cu lumea, partea bună e lipsa aglomeraţiei. Eşti singur. E mult loc în jurul tău.
La asta am încercat să mă gândesc când am constatat că, din anturajul meu, doar io lucrez de 1 Decembrie.
Mi-am zis: o să stau jos în tramvai, la căldură! o să stau jos în metrou, la căldură! o să...

Aşa că m-am trezit dimineaţă doar uşor înciudată, nicidecum supărată foc că prosperitatea naţiunii apasă doar pe umerii mei.
M-am preparat de muncă, am coborât, a venit tramvaiul. M-am suit.
După o jumătate de traseu între staţii, a oprit. Şi n-a mai pornit un minut, două, cinci, zece. Ne-am foit nerăbdători. Ne-am foit neliniştiţi. Ne-am agitat panicaţi.
În cele din urmă, vatmanul a avut amabilitatea - care făcea ca ochii să-i scânteieze de mulţumire - să ne spună că s-a depus chiciură pe cablurile electrice şi de-aia nu mai merg tramvaiele.
Într-adevăr, în faţa noastră, până unde băteai cu ochii, o râmă uriaşă şi şerpuită de tramvaie.

Am scoborât. Am alergat în spaţiul strâmt dintre tramvaie şi ţevile galben-muştar care delimitează şoseaua de zona unde-s şinele, împiedicându-mă, clătinându-mă, cu gura căscată că nu mai puteam să respir de vântul care-mi bătea din faţă, cu lacrimi de frig pe obraji, cu ploaia care mă bătea-n cap.
Eram mai ceva ca Ana lu' Manole.
Nu şi nu, vreau la muncă!
La staţia de taxi, pustiu. Şi stai, şi stai... noroc c-am stat, că mi-am dat seama că n-am în geantă decât nişte mărunţiş.
Du-te pe zloată la bancomat, scoate bani, întoarce-te.

Pfui, într-un târziu, cu rimelul întins, mâinile bocnă şi părul vraişte, am prins un taxi.
Cald, confortabil.
Şi nici n-am întârziat. Dimpotrivă. La opt trecute fix eram cu pachetul de cafea într-o mână şi cana în cealaltă.
Trăiască naţia română!


CODA:
Adineauri, o voce cerească (aceeaşi care ne-a spus ieri că salariile întârzie câteva zile) m-a anunţat că la trei juma' putem să plecăm acasă.
Le-am spus colegelor, dar n-am iscat cine ştie ce bucurie. Normal.
La ce-om mai fi venit? - mă-ntreb şi eu.
Şi-mi amintesc o replică (pe care-o știu de la cumnatul meu V.): "Ca să fie drumul cu oameni."

vineri, 26 noiembrie 2010

Proprietarul de poduri

10.20 pm
Dinescu zice: "Dacă n-ar fi presa, s-ar duce dracului ţara asta."

10.23 pm
Dinescu despre Băsescu (apropo de responsabilitatea pe care le-o cere politicienilor): "Vorbeşte ca un martir."

***
Mircea Dinescu, din volumul Moartea citeşte ziarul (1989)

Doamne-Fereşte

Istoria parcă ne duce-n burtă
şi parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiţii cu privirea scurtă
sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcînd spre lucruri zilnic reverenţe
căci cine ştie ce episcop doarme
în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
în ţevile acestor triste arme
unde Nebunul îşi cloceşte crima
şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
când vine frigul arestează clima,
opriţi Istoria - cobor la prima
opriţi la staţia Doamne-Fereşte.


Ai grijă!

Ai grijă să nu faci şi tu explozie
(din înger n-a rămas nici măcar o schijă)
calcă pe vârful plopilor cu grijă
să nu verşi sufertaşul cu ambrozie.

Sunt zei abandonaţi ca puii mâţii
prin gropile cereşti scâncind de sete,
sunt arhitecţii Domnului, în cete,
ce-au lins pe urma lui dâra tărâţii.

Tu voiajor al stărilor de transă
ai grijă de căminul de bătrâni,
minte-i c-au fost eroi şi c-au fost buni
şi că mai au acolo jos o şansă.

Later edit (2 decembrie): Şi totuşi se pare că M.D. se întoarce din când în când la ce ştie să facă cel mai bine: la poezie.
(De fapt, sunt subiectivă când afirm asta, desigur. Poate că se pricepe mai bine la petreceri cu lăutari, la publicistică etc. Poate-ar fi mai corect să spun că ipostaza de poet e preferata mea.)
Volumul care va fi lansat curând (3 decembrie) la Arad se numeşte Poezii noi. Sper că, aşa cum spune şi titlul, sunt poezii noi şi că poetul e vizitat din nou de inspiraţie.

Adio şi... la loc comanda!

După un schimb de e-mailuri, pricep în sfârşit cum stă treaba. Stă rău. Atât de rău, că un ţunami de greaţă mă face să ameţesc.
Maxilarele mi se-ncleştează (reacţia mea dintotdeauna când dau piept cu absurdul). Muţenie.
Îmi trece aiurea prin minte: "Mă dor maxilarele, trebuie să-ncerc să mă relaxez." (Cuvântul maxilar face să-mi zboare gândul - pe cât de incontrolabil, pe-atât de inexplicabil - la "Maxilarul inferior", de Doina Uricariu, apoi - tot incontrolabil, inexplicabil pentru un aşa moment de încordare - o revăd în gând pe Doina Uricariu la târg, la standul Polirom: mică, firavă, o copilă în vârstă, zâmbitoare, cu părul lung şi blond, de Ileană Simziană). În sfârşit, reuşesc să mă adun, să mă concentrez la prezent.

Uneori, abdicăm.
Îmi pun în pungă (nu în cutie, ca-n filme) gramatica Mioarei Avram, cuţitaşul, linguriţa cu coadă lungă, cutia de ceai, cutia de cafea, cana, agenda, supracoperta de la "Proorocii Ierusalimului". Mai e ceva? Da, sufletul greu, pe care-l târăsc spre uşă. Ies.

Peste noapte, foială, insomnie.

***
Azi. Cafea. Cofeturi. Gmail. OutlookExpress. Discuţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Solidaritate. Mă uit la ceas: 11 şi.
Bună ziua. Moaca mea - moacă de Antigonă. Moaca lui - moacă de Moş Crăciun rubicond şi-mbujorat. Faţă-n faţă. Explicaţii. Scuze. Explicaţii. O eroare de exprimare. O eroare de înţelegere. Scuze. Explicaţii. Pace. Mulţumiri.

La loc comanda!
Luni, de pus în bagaj: gramatica Mioarei Avram, cuţitaşul, linguriţa cu coadă lungă, cutia de ceai, cutia de cafea, cana, agenda.
Supracoperta de la "Proorocii Ierusalimului", nu.
A, să nu uit. Sufletul greu, de târât zilnic, până se va instaura liniştitoarea (cvasi)uitare.

joi, 25 noiembrie 2010

Zile proaste, cu cântec

Vorbeam mai demult despre fredonat melodii, din senin.
Azi am avut o zi cât se poate de proastă şi mi-am amintit de cântecul din The Painted Veil (2006).
Îl cânt şi-acum, la ora asta. :) E foarte fain, nu mă pot dezbăra de el. Mi-am amintit şi versurile [cinstit vorbind, doar prima strofă şi jumătate din a doua; restul, repet acum :)].

miercuri, 24 noiembrie 2010

Vârste şi cărţi

În stilul ei inconfundabil, în care vorbeşte amuzant despre lucruri serioase, Arcadia ne povesteşte despre cărţi. Leapşa e acum în ograda mea (mulţam, Arcadia) şi mă străduiesc să-mi aduc aminte cam cum a fost de-a lungul timpului cu lecturile mele.

În facultate aveam o amică al cărei prieten pretindea că-i plac romanele poliţiste. De fapt, în toată perioada studenţiei, ne-a-nnebunit cu un unic roman pe care-l citea/citise (nu-mi este clar) şi-l ţinea mereu la vedere (pe masă, lângă pat, pe pervaz etc.): Limuzina neagră.
Cam aşa aş face şi eu dacă aş povesti iar despre Winnetou şi La Medeleni. :)
Deci o să trec peste cele două cărţi, care-au fost totuşi un fel de fir roşu în prima perioad-a vieţii mele.

***

Mai spuneam şi cu altă ocazie că nu prea am amintiri clare în ceea ce priveşte lecturile din primii ani. Ca să nu bâjbâi dezarticulat, o să sar drept la generală. Mai precis, la vara dintre a cincea şi-a şasea, când m-am înscris pentru prima dată la Biblioteca judeţeană din urbe. Înconjurată de-atâtea cărţi, m-am cam pierdut printre ele, aşa încât, la un moment dat, bibliotecara, văzându-mă că nu mă mai dau plecată, m-a luat la rost şi, spunându-i eu că încă-s nehotărâtă, a găsit de cuviinţă să-mi pună-n braţe Negru pe alb, de Negruzzi.
Cartea asta s-a dovedit a avea asupra mea un efect soporific de nebiruit. N-am reuşit s-o citesc în cele două săptămâni cât aveam dreptul s-o ţin. Am cărat-o cu mine peste tot pe unde m-am preumblat în vacanţă (bunici etc.), dar n-am izbutit să trec de prima pagină, Doamne fereşte!
Nici nu m-am prezentat cu ea la bibliotecă, s-o restitui. Eram convinsă că bibliotecara o să mă asculte ca la lecţie, să vadă dacă o citisem sau ba. Cum era să mă fac de ruşine?
În fine, în toamnă, mi-am luat inima-n dinţi şi, cu spaima-n suflet, m-am dus la bibliotecă. Am fost surprinsă că nu m-a scos nimeni la lecţie. Doar am fost muştruluită şi mi s-a spus că nu mai pot lua altă carte, întrucât nu restituisem Negruzzi la timp.
După această traumă, când auzeam de Negruzzi, mă-nfioram mai ceva decât dac-aş fi dat „pept în pept” cu Jack Spintecătorul.

***

Tovarăşul profesor de română ne dădea mereu liste de lecturi suplimentare. Eram conştiincioasă şi citeam cam tot (ce găseam). Înghiţeam mai de plăcere, mai ca pe medicamente-amare dar necesare.
Pe scurt: cel mai mult cred că mi-au plăcut poveştile 1001 de nopţi şi cele de Ion Creangă. Apoi, Odiseea şi Huckelberry Finn. Uram poeziile, mă plictiseau îngrozitor.

Când m-am făcut mai măricică, l-am descoperit pe Eliade.

Şi mai măricică, am devenit fan literatură rusă. Şi azi sunt la fel. În plus, caut cu tot dinadinsul (din patriotism? din orgoliu rănit care se vrea astfel vindecat?) autori români noi care să-mi placă.

*** 

Gata, am alergat destul. O dau mai departe. Dacă vă face plăcere: Zazuza, Daria, Cătălina.

marți, 23 noiembrie 2010

Chef T. - Prăjitură cu mere

Uşor de făcut, rapid, reuşită sigură!
Şi e de-o gustoşenie fără seamăn!

Reţeta am luat-o de-aici.

luni, 22 noiembrie 2010

Producătorii de spectacole

Am intrat pe blogul Zazuzei şi, de-acolo, am ajuns în vizită la VirtualKid.
Am constatat cu bucurie că visul lui şi-al băieţelului său se-mplineşte.
Felicitări!
Citiţi despre acest subiect aici.

***

Later edit: Conform acestei cronici, spectacolul a avut loc cu succes.

"Gaudeamus" - The end

În ultima zi... tot lume multă! :)
Pe la ora 1, (deja) bine-cunoscutul actor-poet cu surlă Paul Daian a anunţat o tombolă a cititorilor:
premiul I - 4.000 de euro (impozabili, cică), acordaţi de Adevărul Holding
premiul al II-lea - un mp4 player, acordat de Radio România (organizatorul târgului de carte "Gaudeamus")
premiul al III-lea - un aparat foto, acordat de Fundaţia "Noi citim"



 ***
Pe la ora 2, la Adevărul, coadă (dar ce coadă!) la autografele acordate de Grigore Cartianu.

 

Media de vârstă a cumpărătorilor cărţilor şi doritorilor de autograf - aş zice 60 de ani.
N-am reuşit să cuprind artistic coada în fotografie, dar cam aşa era de mare.
(Până să mă dumiresc care era evenimentul, chiar m-am întrebat, din reflex, "oare ce se dă aici"? Când colo, se dădea adevărul despre revoluţie şi Ceauşeşti.)


















În drum spre ieşire, am fost solicitată la un autograf, ăăă... pardon!, la un sondaj de opinie, cu întrebări de genul: câte cărţi am cumpărat, câţi lei am cheltuit, câte cărţi am în biblioteca personală, câte persoane suntem în... gospodărie. :)

duminică, 21 noiembrie 2010

(Tot despre) "Gaudeamus"

“Nu trebuie să arzi cărţile ca să distrugi o cultură. E suficient să-i faci pe oameni să nu le mai citească.” (Ray Bradbury)
Cineva a murmurat lângă mine că e lesne să faci asta: dă-le oamenilor televizor, internet…

Totuşi, după tot ce-am văzut la „Gaudeamus” anul acesta, nu prea-s de acord. Oamenii – de toate vârstele  mi se par în continuare foarte interesaţi de lectură.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

"Gaudeamus" - ziua a treia, 20 noiembrie

Azi, şi mai aglomerat decât ieri.

Unul dintre evenimentele de la Polirom a fost lansarea romanului Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean.
Deşi aş fi vrut să am lecţiile făcute (recte, romanul citit), nu reuşisem până la ora respectivă să parcurg (pe apucatelea, deşi dorinţa mea fusese cu totul alta) decât cca 150 de pagini.
Cuvântările au fost vesele şi scurte (Bogdan-Alexandru Stănescu, Lucian Dan Teodorovici, Daniel Cristea-Enache şi autorul) despre un roman de-o tristeţe covârşitoare, cum rar am mai întâlnit. Din păcate, nu a fost coadă mare la autografe. Printre primii, Radu Aldulescu.

 


















 ***

Scriitorul spaniol Juan Goytisolo a devenit cunoscut publicului român de cititori prin Tripticul răului (Editura Leda). Al treilea roman al seriei, Don Julián, a fost lansat azi. (Celelalte două titluri sunt Carte de identitate şi Juan fără de ţară.) Au vorbit, printre alţii, Juan Carlos Vidal, directorul Institutului "Cervantes" din Bucureşti, şi Andrei Ionescu, traducătorul cărţii.

 
Andrei Ionescu -
a doua persoană, de la stânga la dreapta




Juan Carlos Vidal

Haihui

Probabil datorită fotografiilor postate de Aripi de fluture m-am trezit în dimineaţa asta gândindu-mă la Braşov, foarte drag mie. Am fost acolo la sfârşitul verii. Am ţinut să am câteva amintiri cu misterioasa stradă a Sforii (printre altele) - se pare, cea mai îngustă stradă din Europa (110 cm).


*** 
Şi dacă tot suntem la Braşov, la o aruncătură de băţ este impresionantul Hărman:


 

vineri, 19 noiembrie 2010

Taratataaa... a doua zi de târg

Aglomeraţie. Neaşteptat de muuuultă lume.

 

Mulţi, mulţi copii. Entuziasmaţi.
- A, uite, cartea  a patra din seria... !!!

  
***
Lansări de carte. Printre ele, Fernando Pessoa (Editura Humanitas), Cartea neliniştirii, un pseudojurnal cu subtitlul: Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona (în imagine, Denisa Comănescu şi Dinu Flămând - traducătorul cărţii):

 












Şi un titlu incitant: Cuminţenia pământului - Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, de Mircea Maliţa (Editura Corint), prezentare de Emil Hurezeanu:




D'ale urbei (8)

Azi, în tramvai, după prânz, lejer. Dar tot un zumzet:
- Ne-ntâlnim la Steaua?
- Nu ştiu, dragă, deloc ce să mai fac de mâncare. Tu ce-ai mai gătit?
- ...nu, între electrovalvă şi senzori sunt vreo zece metri de cablu...
- Ne vedem săptămâna viitoare? Când să vă mai sun?
- ...bine, vorbim.
- Am găsit banane ieftine, la ofertă...
- Mai iau ceva?... Pâine? Câte?

Înconjurată de astfel de discuţii, am reuşit totuşi să dispar din tramvai şi să aterizez în cartea lui O. Nimigean. Rădăcina de bucsau îmi place.
Mai aveam două paragrafe mici ca să închei al doilea capitol, când mi-am dat seama că trebuie să cobor. Tramvaiul a mai zăbovit o ţâră la semafor, dar nu de-ajuns (nu-mi place să pun semnul de carte şi să-nchid cartea când mai am zece rânduri şi termin un capitol). Am coborât şi-am mai rămas câteva clipe pe peron.

"De dincolo, din bucătărie, mama începe să tuşească. Sec, mărunt, în serii lungi. Mi se face pielea de găină. Percep cum se goleşte de viaţă. Nu mai există, de jur-împrejurul meu şi în mine, decât noaptea, tusea, başii barului şi frica. Şi absenţa, mai sufocantă decât oricând, a Zeldei. Aştept ca pe o izbăvire să se încheie tusea mamei. Răsuflu adânc în pauzele dintre serii. (Spune rugăciunea lui Cleopa! - Spune-o tu! - O spun!)

Noaptea, tusea, başii barului, frica, absenţa, crăpăturile lungi din tavan."

Am pus semnul de carte înainte de capitolul al treilea, am închis cartea şi-am pornit agale spre...

joi, 18 noiembrie 2010

Târgul de carte "Gaudeamus"

Azi, la ora 4, s-a deschis  Târgul de carte "Gaudeamus".
Editurile se întrec care mai de care să le ofere cititorilor cărţi pe gustul lor, să organizeze lansări de carte, întâlniri cu autorii şi cu diverşi invitaţi speciali.
Program de vizitare:
joi, între 16 şi 21
de vineri până duminică, între 10 şi 20
luni, între 10 şi 16



Până la ora mai sus menţionată, a fost o forfotă ca de furnici harnice. Pretutindeni, cutii, pachete, cărţi, dulapuri, lumini, difuzoare, microfoane, bannere, piramide, coşuri cu oferte speciale etc. etc.

Ochi de adevăraţi artişti asortând coperte şi titluri pe rafturi, aliniind cărţi, evidenţiind anumiţi autori, punând la vedere cărţi mai noi sau mai importante şi tot aşa.

 

Ca-ntr-o gospodărie, când se face curăţenie generală, totul e la început alandala dar, treptat, lucrurile se calmează, iau o formă, fiecare obiect îşi găseşte locul, imaginea generală devine atrăgătoare şi... gata!
Ceasornicul bate de 4 ori, uşile pentru vizitatori se deschid!

 

Vor fi cinci zile dedicate cărţii.
Să sperăm că cititorii, autorii, editurile vor avea în egală măsură de câştigat.