vineri, 26 noiembrie 2010

Proprietarul de poduri

10.20 pm
Dinescu zice: "Dacă n-ar fi presa, s-ar duce dracului ţara asta."

10.23 pm
Dinescu despre Băsescu (apropo de responsabilitatea pe care le-o cere politicienilor): "Vorbeşte ca un martir."

***
Mircea Dinescu, din volumul Moartea citeşte ziarul (1989)

Doamne-Fereşte

Istoria parcă ne duce-n burtă
şi parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiţii cu privirea scurtă
sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcînd spre lucruri zilnic reverenţe
căci cine ştie ce episcop doarme
în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
în ţevile acestor triste arme
unde Nebunul îşi cloceşte crima
şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
când vine frigul arestează clima,
opriţi Istoria - cobor la prima
opriţi la staţia Doamne-Fereşte.


Ai grijă!

Ai grijă să nu faci şi tu explozie
(din înger n-a rămas nici măcar o schijă)
calcă pe vârful plopilor cu grijă
să nu verşi sufertaşul cu ambrozie.

Sunt zei abandonaţi ca puii mâţii
prin gropile cereşti scâncind de sete,
sunt arhitecţii Domnului, în cete,
ce-au lins pe urma lui dâra tărâţii.

Tu voiajor al stărilor de transă
ai grijă de căminul de bătrâni,
minte-i c-au fost eroi şi c-au fost buni
şi că mai au acolo jos o şansă.

Later edit (2 decembrie): Şi totuşi se pare că M.D. se întoarce din când în când la ce ştie să facă cel mai bine: la poezie.
(De fapt, sunt subiectivă când afirm asta, desigur. Poate că se pricepe mai bine la petreceri cu lăutari, la publicistică etc. Poate-ar fi mai corect să spun că ipostaza de poet e preferata mea.)
Volumul care va fi lansat curând (3 decembrie) la Arad se numeşte Poezii noi. Sper că, aşa cum spune şi titlul, sunt poezii noi şi că poetul e vizitat din nou de inspiraţie.

Adio şi... la loc comanda!

După un schimb de e-mailuri, pricep în sfârşit cum stă treaba. Stă rău. Atât de rău, că un ţunami de greaţă mă face să ameţesc.
Maxilarele mi se-ncleştează (reacţia mea dintotdeauna când dau piept cu absurdul). Muţenie.
Îmi trece aiurea prin minte: "Mă dor maxilarele, trebuie să-ncerc să mă relaxez." (Cuvântul maxilar face să-mi zboare gândul - pe cât de incontrolabil, pe-atât de inexplicabil - la "Maxilarul inferior", de Doina Uricariu, apoi - tot incontrolabil, inexplicabil pentru un aşa moment de încordare - o revăd în gând pe Doina Uricariu la târg, la standul Polirom: mică, firavă, o copilă în vârstă, zâmbitoare, cu părul lung şi blond, de Ileană Simziană). În sfârşit, reuşesc să mă adun, să mă concentrez la prezent.

Uneori, abdicăm.
Îmi pun în pungă (nu în cutie, ca-n filme) gramatica Mioarei Avram, cuţitaşul, linguriţa cu coadă lungă, cutia de ceai, cutia de cafea, cana, agenda, supracoperta de la "Proorocii Ierusalimului". Mai e ceva? Da, sufletul greu, pe care-l târăsc spre uşă. Ies.

Peste noapte, foială, insomnie.

***
Azi. Cafea. Cofeturi. Gmail. OutlookExpress. Discuţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Solidaritate. Mă uit la ceas: 11 şi.
Bună ziua. Moaca mea - moacă de Antigonă. Moaca lui - moacă de Moş Crăciun rubicond şi-mbujorat. Faţă-n faţă. Explicaţii. Scuze. Explicaţii. O eroare de exprimare. O eroare de înţelegere. Scuze. Explicaţii. Pace. Mulţumiri.

La loc comanda!
Luni, de pus în bagaj: gramatica Mioarei Avram, cuţitaşul, linguriţa cu coadă lungă, cutia de ceai, cutia de cafea, cana, agenda.
Supracoperta de la "Proorocii Ierusalimului", nu.
A, să nu uit. Sufletul greu, de târât zilnic, până se va instaura liniştitoarea (cvasi)uitare.

joi, 25 noiembrie 2010

Zile proaste, cu cântec

Vorbeam mai demult despre fredonat melodii, din senin.
Azi am avut o zi cât se poate de proastă şi mi-am amintit de cântecul din The Painted Veil (2006).
Îl cânt şi-acum, la ora asta. :) E foarte fain, nu mă pot dezbăra de el. Mi-am amintit şi versurile [cinstit vorbind, doar prima strofă şi jumătate din a doua; restul, repet acum :)].

miercuri, 24 noiembrie 2010

Vârste şi cărţi

În stilul ei inconfundabil, în care vorbeşte amuzant despre lucruri serioase, Arcadia ne povesteşte despre cărţi. Leapşa e acum în ograda mea (mulţam, Arcadia) şi mă străduiesc să-mi aduc aminte cam cum a fost de-a lungul timpului cu lecturile mele.

În facultate aveam o amică al cărei prieten pretindea că-i plac romanele poliţiste. De fapt, în toată perioada studenţiei, ne-a-nnebunit cu un unic roman pe care-l citea/citise (nu-mi este clar) şi-l ţinea mereu la vedere (pe masă, lângă pat, pe pervaz etc.): Limuzina neagră.
Cam aşa aş face şi eu dacă aş povesti iar despre Winnetou şi La Medeleni. :)
Deci o să trec peste cele două cărţi, care-au fost totuşi un fel de fir roşu în prima perioad-a vieţii mele.

***

Mai spuneam şi cu altă ocazie că nu prea am amintiri clare în ceea ce priveşte lecturile din primii ani. Ca să nu bâjbâi dezarticulat, o să sar drept la generală. Mai precis, la vara dintre a cincea şi-a şasea, când m-am înscris pentru prima dată la Biblioteca judeţeană din urbe. Înconjurată de-atâtea cărţi, m-am cam pierdut printre ele, aşa încât, la un moment dat, bibliotecara, văzându-mă că nu mă mai dau plecată, m-a luat la rost şi, spunându-i eu că încă-s nehotărâtă, a găsit de cuviinţă să-mi pună-n braţe Negru pe alb, de Negruzzi.
Cartea asta s-a dovedit a avea asupra mea un efect soporific de nebiruit. N-am reuşit s-o citesc în cele două săptămâni cât aveam dreptul s-o ţin. Am cărat-o cu mine peste tot pe unde m-am preumblat în vacanţă (bunici etc.), dar n-am izbutit să trec de prima pagină, Doamne fereşte!
Nici nu m-am prezentat cu ea la bibliotecă, s-o restitui. Eram convinsă că bibliotecara o să mă asculte ca la lecţie, să vadă dacă o citisem sau ba. Cum era să mă fac de ruşine?
În fine, în toamnă, mi-am luat inima-n dinţi şi, cu spaima-n suflet, m-am dus la bibliotecă. Am fost surprinsă că nu m-a scos nimeni la lecţie. Doar am fost muştruluită şi mi s-a spus că nu mai pot lua altă carte, întrucât nu restituisem Negruzzi la timp.
După această traumă, când auzeam de Negruzzi, mă-nfioram mai ceva decât dac-aş fi dat „pept în pept” cu Jack Spintecătorul.

***

Tovarăşul profesor de română ne dădea mereu liste de lecturi suplimentare. Eram conştiincioasă şi citeam cam tot (ce găseam). Înghiţeam mai de plăcere, mai ca pe medicamente-amare dar necesare.
Pe scurt: cel mai mult cred că mi-au plăcut poveştile 1001 de nopţi şi cele de Ion Creangă. Apoi, Odiseea şi Huckelberry Finn. Uram poeziile, mă plictiseau îngrozitor.

Când m-am făcut mai măricică, l-am descoperit pe Eliade.

Şi mai măricică, am devenit fan literatură rusă. Şi azi sunt la fel. În plus, caut cu tot dinadinsul (din patriotism? din orgoliu rănit care se vrea astfel vindecat?) autori români noi care să-mi placă.

*** 

Gata, am alergat destul. O dau mai departe. Dacă vă face plăcere: Zazuza, Daria, Cătălina.

marți, 23 noiembrie 2010

Chef T. - Prăjitură cu mere

Uşor de făcut, rapid, reuşită sigură!
Şi e de-o gustoşenie fără seamăn!

Reţeta am luat-o de-aici.

luni, 22 noiembrie 2010

Producătorii de spectacole

Am intrat pe blogul Zazuzei şi, de-acolo, am ajuns în vizită la VirtualKid.
Am constatat cu bucurie că visul lui şi-al băieţelului său se-mplineşte.
Felicitări!
Citiţi despre acest subiect aici.

***

Later edit: Conform acestei cronici, spectacolul a avut loc cu succes.

"Gaudeamus" - The end

În ultima zi... tot lume multă! :)
Pe la ora 1, (deja) bine-cunoscutul actor-poet cu surlă Paul Daian a anunţat o tombolă a cititorilor:
premiul I - 4.000 de euro (impozabili, cică), acordaţi de Adevărul Holding
premiul al II-lea - un mp4 player, acordat de Radio România (organizatorul târgului de carte "Gaudeamus")
premiul al III-lea - un aparat foto, acordat de Fundaţia "Noi citim"



 ***
Pe la ora 2, la Adevărul, coadă (dar ce coadă!) la autografele acordate de Grigore Cartianu.

 

Media de vârstă a cumpărătorilor cărţilor şi doritorilor de autograf - aş zice 60 de ani.
N-am reuşit să cuprind artistic coada în fotografie, dar cam aşa era de mare.
(Până să mă dumiresc care era evenimentul, chiar m-am întrebat, din reflex, "oare ce se dă aici"? Când colo, se dădea adevărul despre revoluţie şi Ceauşeşti.)


















În drum spre ieşire, am fost solicitată la un autograf, ăăă... pardon!, la un sondaj de opinie, cu întrebări de genul: câte cărţi am cumpărat, câţi lei am cheltuit, câte cărţi am în biblioteca personală, câte persoane suntem în... gospodărie. :)

duminică, 21 noiembrie 2010

(Tot despre) "Gaudeamus"

“Nu trebuie să arzi cărţile ca să distrugi o cultură. E suficient să-i faci pe oameni să nu le mai citească.” (Ray Bradbury)
Cineva a murmurat lângă mine că e lesne să faci asta: dă-le oamenilor televizor, internet…

Totuşi, după tot ce-am văzut la „Gaudeamus” anul acesta, nu prea-s de acord. Oamenii – de toate vârstele  mi se par în continuare foarte interesaţi de lectură.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

"Gaudeamus" - ziua a treia, 20 noiembrie

Azi, şi mai aglomerat decât ieri.

Unul dintre evenimentele de la Polirom a fost lansarea romanului Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean.
Deşi aş fi vrut să am lecţiile făcute (recte, romanul citit), nu reuşisem până la ora respectivă să parcurg (pe apucatelea, deşi dorinţa mea fusese cu totul alta) decât cca 150 de pagini.
Cuvântările au fost vesele şi scurte (Bogdan-Alexandru Stănescu, Lucian Dan Teodorovici, Daniel Cristea-Enache şi autorul) despre un roman de-o tristeţe covârşitoare, cum rar am mai întâlnit. Din păcate, nu a fost coadă mare la autografe. Printre primii, Radu Aldulescu.

 


















 ***

Scriitorul spaniol Juan Goytisolo a devenit cunoscut publicului român de cititori prin Tripticul răului (Editura Leda). Al treilea roman al seriei, Don Julián, a fost lansat azi. (Celelalte două titluri sunt Carte de identitate şi Juan fără de ţară.) Au vorbit, printre alţii, Juan Carlos Vidal, directorul Institutului "Cervantes" din Bucureşti, şi Andrei Ionescu, traducătorul cărţii.

 
Andrei Ionescu -
a doua persoană, de la stânga la dreapta




Juan Carlos Vidal

Haihui

Probabil datorită fotografiilor postate de Aripi de fluture m-am trezit în dimineaţa asta gândindu-mă la Braşov, foarte drag mie. Am fost acolo la sfârşitul verii. Am ţinut să am câteva amintiri cu misterioasa stradă a Sforii (printre altele) - se pare, cea mai îngustă stradă din Europa (110 cm).


*** 
Şi dacă tot suntem la Braşov, la o aruncătură de băţ este impresionantul Hărman:


 

vineri, 19 noiembrie 2010

Taratataaa... a doua zi de târg

Aglomeraţie. Neaşteptat de muuuultă lume.

 

Mulţi, mulţi copii. Entuziasmaţi.
- A, uite, cartea  a patra din seria... !!!

  
***
Lansări de carte. Printre ele, Fernando Pessoa (Editura Humanitas), Cartea neliniştirii, un pseudojurnal cu subtitlul: Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona (în imagine, Denisa Comănescu şi Dinu Flămând - traducătorul cărţii):

 












Şi un titlu incitant: Cuminţenia pământului - Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, de Mircea Maliţa (Editura Corint), prezentare de Emil Hurezeanu:




D'ale urbei (8)

Azi, în tramvai, după prânz, lejer. Dar tot un zumzet:
- Ne-ntâlnim la Steaua?
- Nu ştiu, dragă, deloc ce să mai fac de mâncare. Tu ce-ai mai gătit?
- ...nu, între electrovalvă şi senzori sunt vreo zece metri de cablu...
- Ne vedem săptămâna viitoare? Când să vă mai sun?
- ...bine, vorbim.
- Am găsit banane ieftine, la ofertă...
- Mai iau ceva?... Pâine? Câte?

Înconjurată de astfel de discuţii, am reuşit totuşi să dispar din tramvai şi să aterizez în cartea lui O. Nimigean. Rădăcina de bucsau îmi place.
Mai aveam două paragrafe mici ca să închei al doilea capitol, când mi-am dat seama că trebuie să cobor. Tramvaiul a mai zăbovit o ţâră la semafor, dar nu de-ajuns (nu-mi place să pun semnul de carte şi să-nchid cartea când mai am zece rânduri şi termin un capitol). Am coborât şi-am mai rămas câteva clipe pe peron.

"De dincolo, din bucătărie, mama începe să tuşească. Sec, mărunt, în serii lungi. Mi se face pielea de găină. Percep cum se goleşte de viaţă. Nu mai există, de jur-împrejurul meu şi în mine, decât noaptea, tusea, başii barului şi frica. Şi absenţa, mai sufocantă decât oricând, a Zeldei. Aştept ca pe o izbăvire să se încheie tusea mamei. Răsuflu adânc în pauzele dintre serii. (Spune rugăciunea lui Cleopa! - Spune-o tu! - O spun!)

Noaptea, tusea, başii barului, frica, absenţa, crăpăturile lungi din tavan."

Am pus semnul de carte înainte de capitolul al treilea, am închis cartea şi-am pornit agale spre...

joi, 18 noiembrie 2010

Târgul de carte "Gaudeamus"

Azi, la ora 4, s-a deschis  Târgul de carte "Gaudeamus".
Editurile se întrec care mai de care să le ofere cititorilor cărţi pe gustul lor, să organizeze lansări de carte, întâlniri cu autorii şi cu diverşi invitaţi speciali.
Program de vizitare:
joi, între 16 şi 21
de vineri până duminică, între 10 şi 20
luni, între 10 şi 16



Până la ora mai sus menţionată, a fost o forfotă ca de furnici harnice. Pretutindeni, cutii, pachete, cărţi, dulapuri, lumini, difuzoare, microfoane, bannere, piramide, coşuri cu oferte speciale etc. etc.

Ochi de adevăraţi artişti asortând coperte şi titluri pe rafturi, aliniind cărţi, evidenţiind anumiţi autori, punând la vedere cărţi mai noi sau mai importante şi tot aşa.

 

Ca-ntr-o gospodărie, când se face curăţenie generală, totul e la început alandala dar, treptat, lucrurile se calmează, iau o formă, fiecare obiect îşi găseşte locul, imaginea generală devine atrăgătoare şi... gata!
Ceasornicul bate de 4 ori, uşile pentru vizitatori se deschid!

 

Vor fi cinci zile dedicate cărţii.
Să sperăm că cititorii, autorii, editurile vor avea în egală măsură de câştigat.

miercuri, 17 noiembrie 2010

D'ale urbei (7)

În seara asta, m-a amuzat un copiluţ (măricel - să tot fi avut vreo şase-şapte anişori) în tramvai, că a-ntrebat-o pe mumă-sa:
- Mamiiiii... suntem în luna septembrie?
- Nu, mami, suntem în noiembrie.
A mai stat copiluţul ce-a mai stat, după care:
- Mamiiiii... este ora şaisprezece patruzeci şi cinci?
- Nu, mami, e ora cinci jumate. Şaptesprezece treizeci.

Când m-am rotit s-o iau spre uşa din faţă să cobor, am dat cu ochii de panoul electronic pe care îndeobşte-s afişate felurite informaţii utile călătorilor, chipurile.
Punctuleţele de-un roşu-tomată-ecologică-bine-coaptă arătau că timpul încremenise la data de 14 sept. - ora 16:45.

Shaorma versus somon... and the winner is... praz cu măsline

Pe monitorul de la metrou era afişat un anunţ de job:
"Angajăm shaormar..."
Am zâmbit: "shaormar"... şi, deodată, mi s-a făcut poftă de shaorma. M-am gândit să-mi iau una, în drum spre casă. Nici n-am sfârşit bine gândul, că pe monitor a apărut o informaţie care suna cam aşa:
"Vitamina D... benefică pentru copii... dar şi eficientă împotriva cancerului..."
Iar lângă text, o poză ireal de faină - o bucată de somon cum nu se poate mai apetisantă!
Imediat, m-am răzgândit: în drum spre casă cobor la piaţă şi iau de la pescărie cel mai proaspăt peşte pe care-l găsesc.
Zis şi făcut.
Cobor la piaţă. Doar că la pescărie obloanele erau trase, lăcăţoiu' pe uşă.
Dau să plec, îmi taie calea o tanti cu un mănunchi de praz în braţe: "Luaţi, doamnă, că-i din grădină."
Iau.
Şi iaca cina... shaorma, peşte proaspăt, praz cu măsline... ce vasăzică întâmplarea. :)

Cartea lui Iov

1. Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaş, şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua.
2. Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata,
3. aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.
4. Mă culc, şi zic: "Când mă voi scula? Când se va sfârşi noaptea?" Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor.
5. Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă şi se desface.
6. Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nici o nădejde!
7. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.
8. Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul tău mă va căuta, şi nu voi mai fi.
9. Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se pogoară în Locuinţa morţilor!
10. Nu se va mai întoarce în casa lui, şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia.
11. De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.
12. Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu?
13. Când zic: "Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile",
14. atunci mă înspăimânţi prin visuri, mă îngrozeşti prin vedenii.
15. Ah! aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase!
16. Le dispreţuiesc!… nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa!
17. Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el,
18. să-l cercetezi în toate dimineţile, şi să-l încerci în toate clipele?
19. Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
20. Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi?
21. Pentru ce nu-mi ierţi păcatul, şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână, şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!”
(Biblia, Cartea lui Iov, C. 7)

Tot textul, aici.


Petru Creţia comentează:
"Sensul naraţiunii-parabolă, cea care i-a dat chip şi destin lui Iov în tradiţia lui Israel, nu poate fi, în bună logică a lucrurilor, decât acesta: un om din vechime, din vremea patriarhilor, s-a făcut vestit prin dreptatea pietatea şi lipsa lui de păcat în faţa lui Dumnezeu şi totodată prin bogăţia şi fericirea lui. Dar iată că într-o zi, cu totul pe neaşteptate, Dumnezeu îi pune credinţa la încercare şi Iov pierde tot ce avea: copiii, averile, sănătatea şi ajunge să zacă, mâncat de boală, la marginea aşezării sale cândva opulente, pe un morman de cenuşă, părăsit de toată lumea. Soţia lui, văzând atâta urgie abătută fără pricină asupra lui, ăl îndeamnă să se lepede de Domnul şi să-l blesteme, chiar dacă ar fi să moară. Însă Iov refuză şi Îi păstrează lui Dumnezeu credinţa lui întreagă, spunând: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, fără să păcătuiască prin nici un alt cuvânt. Iar Dumnezeu, văzându-l neclintit în credinţa lui şi fără de prihană, i-a dat înapoi sănătatea şi bogăţiile. Şi Iov a avut alţi mulţi copii, atâţia câţi pierduse, şi a mai trăit în deplină fericire încă o sută patruzeci de ani, văzându-şi urmaşii până la a patra generaţie. Parabola e simplă: răsplătirea divină a unei credinţe care rămâne neclintită chiar în trecerea de la extrema fericire la extrema nenorocire. Virtutea, pusă la grea încercare, iese neştirbită şi biruitoare."
(Cartea lui Iov, traducere şi comentarii de Petru Creţia, Humanitas, 1995, pp. 18-19)

marți, 16 noiembrie 2010

Modestia în exces...

…e la fel de păguboasă ca şi lăudăroşenia de sine excesivă.
Aseară, O. Nimigean, la TVR Cultural, a contracarat cu sârg şi vigilenţă care n-a înregistrat rateuri orice încercare de-a lui Cristea-Enache de a-i complimenta scrisul.
Era vorba de Rădăcina de bucsău*, roman recent apărut la Polirom.

(sursa foto: wikipedia)

Habar n-aveam ce e bucsăul. (Nu ştiu care e semnificaţia titlului cărţii.)
Denumirea ştiinţifică este Spartium junceum.
Pasionata de natură din mine m-a determinat să-i caut chipul. :)



În ceea ce-l priveşte pe O. Nimigean, nu i-am citit cartea/cărţile. Schimbul de idei la care-am asistat aseară m-a făcut oarecum curioasă.
O bilă albă pentru el este că a amintit de atât de puţin amintitul Paul Goma.

***

Şi Bedros Horasangian e modest, dar într-alt fel.
La încercările lui Cristea-Enache de a-l iscodi despre sine, a răspuns: "Am stabilit că vorbim despre cărţi, nu despre persoane."

***


*) Later edit: Cu bucsăul m-am lămurit. Dar degeaba. :)
Titlul corect al cărţii este Rădăcina de bucsau. Ce e bucsaul rămâne o enigmă (dar numai până citim cartea lui O. Nimigean; după lectură, vom şti despre ce e vorba, după cum ne asigură chiar el aici.)
(Mulţam, L.)
Am lăsat toate comentariile mele de mai sus, pe lângă subiect, ca o mărturie a faptului că un titlu nu prea inspirat ales (cum pare - la prima vedere, cel puţin - cel de faţă) poate crea confuzii majore.

luni, 15 noiembrie 2010

Unica folosinţă la români

Nu de puţine ori am văzut pahare de unică folosinţă spălate şi răs-spălate. La fel, farfurii şi tacâmuri de plastic, peturi, pungi.
O cunoştinţă din Suedia se amuza politicos că a văzut de nenumărate ori la noi "vin Coca-Cola" şi "ţuică Dorna" (după etichetele de pe peturile în care obişnuim noi să ne păstrăm vinul şi ţuica de ţară).
(Vienna Secession, 1995)
O imagine din filmul britanic Some Voices, în care protagonistul îşi cumpără brichete de unică folosinţă de felurite culori, mi-a amintit de moda dintr-o vreme, de la noi, când o asemenea brichetă era o comoară inestimabilă: după ce era golită, era de neconceput să fie aruncată la coşul de gunoi. I se dădea gaură-n fund, i se monta supapă şi era umplută şi re-umplută până la tocire maximă.

duminică, 14 noiembrie 2010

Invazie de licheni



____________
Titlul complet al fotografiei este "Începuturile invaziei de licheni pe gardul de nord-est al proprietăţii lui nea Costică din Grădi, în anul de graţie 2010, toamna".

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Buricul Pământului

Apropo de oamenii care sunt convinşi că lumea începe şi se sfârşeşte cu ei:

" ...se întreba descumpănit ce-o fi păţit lumea asta că nimic nu s-a schimbat la vestea mincinoasă a morţii mele, cum se face oare că soarele a răsărit o dată şi încă o dată fără nici o poticnire, de ce aerul acesta sărbătoresc, mamă, de ce căldura e la fel şi fără mine, se tot întreba uluit..."
(Toamna patriarhului, Gabriel Garcia Marquez - carte care a sărit în capul listei de lecturi, după ce Gabi m-a îndemnat s-o citesc negreşit)

***

Cum, într-un fel sau altul, toţi dictatorii se cred nemuritori, Ceauşescu suferea de-aceeaşi meteahnă. Unul dintre bancurile care circulau pe seama lui era următorul:

De ziua lui, Ceauşescu primeşte în dar o broască ţestoasă. Bucuros că are cu ce să se joace, întreabă:
- Dar cât trăieşte o broască ţestoasă?
- Trei sute de ani, i se răspunde.
Dictatorul se bosumflă:
- Aaa... Păi şi eu cu ce mă mai joc pe urmă?

vineri, 12 noiembrie 2010

Despre libertate şi iluzia ei

Balada motanului
de Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
poşircă acră viu să stea.

"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."


_______________
Motanului meu tigrat, Moşu Ţuşu

marți, 9 noiembrie 2010

Spaime

Am luat-o pe scurtătură. Prin parc. S-a-ntunecat. Calc într-o băltoacă. Alunec pe-o mică porţiune de noroi. Mă dezechilibrez. Mă redresez în ultima clipă. Nu sunt superstiţioasă. Dar e semn rău! Îmi fac griji. Nu e nevoie să-mi pipăi nevul pigmentar. Îl simt la locul lui. A mai crescut un pic de când am plecat de-acasă. Toc-toc, toc-toc! Iuţesc pasul. Aproape c-alerg. Toc-toc-toc-toc, toc-toc-toc-toc! E beznă. Pulpanele trenciului flutură-n urma mea. Un câine comunitar ţine pasul cu mine. Nu-i văd decât pastila galbenă de pe ureche. Nevul creşte. Se umflă treptat, ca un balon. Inspir adânc. Dau aeru-afară şi parcă umflu cu el nevul. Mi-au îngheţat mâinile. Poşeta! Unde mi-am lăsat poşeta? De-abia mai ating aleea cu vârful picioarelor. Mă desprind de pământ. Plutesc. Nevul se tot umflă. Ştiu că va pocni curând. Numărătoarea inversă a-nceput. Trei. Sunt o furnică suspendată de-un nev pigmentar. Doi. Dau inutil din mâini şi din picioare. Sunt gata să explodez. Unu. Poc!...

… adică, Hapciu! Sar în capul oaselor. Unde sunt? E beznă. A, da! Bâjbâi după veioză. Ce coşmar! Beau o gură de apă. Îmi revin uşor-uşor. Văd pisica. Pe perete, icoana. Ceasul de masă învie inutil: Ţrrrrr… 
Gata, ştiu! Totul mi se trage de la Solouhin. Aseară, înainte de culcare, am citit despre spaimele personajului său din Sentinţa. Un nev pigmentar îl face s-ajungă la oncolog şi de-acolo… brrrr… mi-e şi frică să aflu ce se-ntâmplă mai departe. Ce „sentinţă” va primi?

Mă-ndrept spre bucătărie şi-l iert pe Solouhin că mă tulbură cu broşurica lui, pentru că de la el am aflat, tot aseară, că Eminescu-al Daghestanului se numeşte Abutalib Gafurov (ce frumos sună, nu?). 
În timp ce pun de cafea, altă daraveră pe capul meu: care-i capitala Daghestanului?

luni, 8 noiembrie 2010

Chef T. - Începuturile

Comentariul pe care mi l-a lăsat ieri  Talex, la salata mea de sfeclă, mi-a adus aminte de primele mele încercări bucătăriceşti.

De pildă, primul meu pilaf. Nu aveam, fireşte, nevoie de o reţetă precisă, că doar era o mâncare simplu de pregătit. M-am bazat pe ce credeam eu că trebuie să fac, după ureche.
Drept pentru care, am pus un kilogram de orez la fiert (şi, privind în oală, tot mi se părea cam puţin; noroc că nu mai aveam, că mai adăugam, cred). Când a-nceput să-nflorească, m-am speriat. Am început să scot din el şi să pun în alte şi alte canţarole. Şi tot aşa, până am umplut tot ce se putea umple, inclusiv ibricul.
Şi-uite-aşa, din această păţanie am tras preţioase învăţăminte, şi anume că dintr-un kil de orez poţi să hrăneşti un întreg cămin studenţesc, nu doar două persoane.

Cu altă ocazie, am pregătit o minunată supă: ultima ceapă, ultimul morcov, un păstârnac de-mprumut etc. Mirosea divin, eram foarte mândră de mine. I-am tot dat târcoale, amestecând, adulmecând. Nerăbdare mare! Foamea (studenţească), pe măsură (mai bine zis, invers).
Nu mai trebuia decât să-i desăvârşesc gustul potrivind-o de sare. Aveam o cutie de sare iodată, rotundă, cu găuri pe capac. Am scuturat-o bine, dar probabil că era cam umedă, că nu se prea lăsa convinsă să scoboare-n licoare. Drept pentru care-am scuturat-o mai vânjos şi m-am trezit că jumatea de kil de sare iodată şi-a făcut vânt, odată cu capacul cutiei, în oală.
Sigur, nici o lingură de supă n-a putut fi salvată.

Şi am şi-o aventură cu mămăligă. :)
Am pus ceaunul pe foc, cu apă şi sare-n el. Cum scrie la carte. (La cartea Sanda Marin, cândva o adevărată biblie gastronomică.)
Tot învârtindu-mă, mi-a venit, nu ştiu cum şi de unde (cred că şi-a vârât Antihârţ coada), ideea să ies în oraş. M-am gătit şi, nonşalantă, am părăsit domiţilul.
De mămăligă uitasem complet.
Nu mai ştiu cât m-a ţinut plimbarea, dar când am venit acasă, ceaunul era incandescent şi dârdâia efectiv pe flacăra aragazului.
M-am speriat îngrozitor!

La voi cum au fost începuturile?

duminică, 7 noiembrie 2010

Chef T. - Sfeclă în oţet

Inspirată de reţeta lui Gabi, în după-amiaza asta le-am venit şi eu de hac celor două sfecle târguite mai acum câteva zile. Când au început să fiarbă, în bucătărie mirosea excelent.

Am pus la fiert o măsură de oţet şi două de apă. Un praf de sare, o linguriţă de zahăr, boabe de muştar, o foaie de dafin, un căţel de usturoi.
Am turnat fierbinte peste sfecla dată pe răzătoare. Am strâns bine capacul, am întors iute borcanul cu fundu-n sus.



Peste sfecla rămasă am pus un pic de ulei, oţet, sare şi seminţe de chimen.
Iami-iami, a fost foarte bună!

Ce se poate cumpăra de la un târg de la care nu se poate cumpăra nimic

De la o vreme, târgurile de cartier se ţin lanţ. Aseară, venind spre casă, s-a nimerit să trecem pe lângă unul. "Intrăm?", ne-am întrebat reciproc pe muteştelea. "Hai!", ne-au pornit picioarele într-acolo. La intrare, un afiş anunţa: "Îmbrăcăminte şi încălţăminte românească, la preţ de producător".

Am dat rapid o raită... n-aveai ce să cumperi. Chestii urâte şi scumpe.
- Luăm ceva?
- Păi ce să luăm?
- Păi hai să luăm cântaru'!*

La un stand, un indian de genul celor care pot fi văzuţi tot mai frecvent pe străzile României, purtând haine tradiţionale, împodobiţi cu pene, cântând la instrumentele specifice culturii lor. "Îmbrăcăminte şi încălţăminte românească, la preţ de producător"?
Mi-am ales o pereche de cercei.
- Inca. Fibră de bambus, îmi spune tipul, care purta un superb poncho şi avea o figură extrem de interesantă.

_____________ 
*Eram la liceu, la Craiova, pe vremea lui Ceauşescu. Intrând odată în cofetăria de lângă şcoală, ne-am trezit că nu avea nimic! Nimic! Vitrina frigorifică, tejgheaua, rafturile... goale! Nici măcar lămâiţe sau buturugi n-avea. (Chestii pe care ni le luam de obicei.) Nici biscuiţi "Berceni" (care umpleau de regulă rafturile, doar aşa... ca să fie ceva pe ele; cam cum invadaseră cutiile de creveţi deshidrataţi, made in Vietnam, alimentarele). Tejgheaua lucea de curăţenie, pe ea - doar cântarul (de-ăla masiv, de modă veche, cum existau în anii ăia peste tot la noi). Nici măcar vânzătoarea nu era prezentă.
Unul dintre noi a zis, din inerţie.
- Luăm ceva?
Un coleg mai mucalit a râs:
- Păi ce să luăm? Hai să luăm cântaru'!
De după perdeaua ce despărţea spaţiul public de magazie, a apărut vânzătoarea, cu coc, şorţ alb şi mâinile-n şolduri. Şi cu voce piţigăiată:
- Ei cum să luaţi cântaru'?

"cântarul" târguit aseară


sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Trecut-au anii, ca nori lungi pe şesuri...

Moartea lui Păunescu mi-a prilejuit următoarele două amintiri:

I.
Am fost şi eu la un cenaclu "Flacăra", cu gaşca de prieteni. Pe stadionul din Craiova era o mare de oameni. Erai strivit de mulţime. (Mi se mai întâmplase o dată să văd moartea cu ochii: mă trimisese maică-mea să iau pâine. Pâine nu era. Doar o imensă coadă, pe zece rânduri. Când a sosit pâinea, lumea s-a bulucit într-atâta, încât am fost călcată-n picioare. Câteva femei ţipau: "Omorâţi copilu'!!!" şi nişte bărbaţi m-au scos din/de sub gloată.) 
O scenă minusculă, în mijlocul stadionului. Păunescu, un punct. Din difuzoare, urla muzica, urlau poeziile. Uneori cu ecou. Te durea capul de zgomot. Nu mi-a plăcut la cenaclu. Şi nu m-am mai dus (deh, mi se-activau traumele, când era vorba de-nghesuială). 
Dar îmi plăceau toate melodiile folk de la "Flacăra". Îmi plăcea vocea Marianei Nagy (de care n-am mai auzit niciodată pe urmă). Îmi plăceau poeziile lui Păunescu (mai ales "Mărită-te cum spun părinţii").


II. 
Mai 'nainte de asta, la şcoala generală fiind eu, la o ediţie "Cântarea României" a venit Păunescu. Toată urbea vuia de-aşa o onoare. Eu eram în corul de cameră. 
Păunescu ne-a compus instantaneu o poezie, un prof a pus-o imediat pe muzică şi a ieşit cât ai zice peşte un soi de madrigal patriotic. Era ceva cu spicele de grâu legănate de vânt. Am înregistrat cântecul la casa de cultură, după care am fost duşi pe un câmp, împrăştiaţi într-un lan de grâu, să fim filmaţi. 
Eram îmbrăcată cu bluză de voal (cu flori liliachii). Mi-a fost foarte frig.
După vreo săptămână, ne-a dat la televizor (pampoanele făceau obligatoriu parte din recuzită; pentru fete, desigur :)).

Chef T. - Dovlecei crocanţi

Încă se mai găsesc dovlecei de grădină în piaţă, la ţărani.
Cum prăjelile nu prea-s sănătoase, am ales varianta la cuptor:

1. Dovleceii se taie felii subţiri (3 mm). 
2. Se dau prin ou bătut, apoi prin pesmet.
3. S-aşază-n tavă, în care s-a pus hârtie de copt. 
4. Se vâră-n cuptor(rul preîncins).
5. Sunt gata când îs rumenite pe ambele părţi.



Merg foarte bine cu mujdei (eventual, făcut cu iaurt).

 

vineri, 5 noiembrie 2010

Toamnă la ţară

 

 

joi, 4 noiembrie 2010

D'ale meliţei (2)

Unele cuvinte au o sonoritate pitorească. Ne plac pur şi simplu, e dragoste la prima... auzire.
[În timp, repetirul diminuează intensitatea, dar rămâne cum se spune relaţia de prietenie. :)]

Aşa a fost pentru mine recent regionalismul gobaie, cuvânt pe care l-am aflat (şi l-am scris rapid în carneţelul meu de vocabular) de pe simpaticul blog al Ilincăi.
Înseamnă pasăre de curte, orătanie (pl. gobăi).

Didina saşia

miercuri, 3 noiembrie 2010

Ceşti cu plante pe deal

Îl admir nespus de mult pe pictorul Ştefan Câlţia.
Îi admir tablourile:



Îl admir şi ca om, aşa cum se vede el în emisiunile lui Cătălin Ştefănescu, H.R. Patapievici.

În perioada 6 noiembrie 2010–29 ianuarie 2011, la Galeria Posibilă va avea loc o expoziţie de obiecte de porţelan realizate de Ştefan Câlţia, denumită Ceşti cu plante pe deal.
(Ştire preluată de pe www.hotnews.ro)

***

În 2008, nu am ajuns din păcate la Herina, în judeţul Bistriţa-Năsăud, să văd expoziţia lui Câlţia, care a ţinut din primăvară până-n toamnă.
În vara asta, am vizitat în sfârşit Herina (aflată într-un peisaj minunat) şi am reuşit să văd Cartea de la Herina, albumul cu desene de la Herina al pictorului Ştefan Câlţia.

 





__________
videoclip preluat de pe youtube, realizat de Cezar Câmpeanu
foto 1-8 ©cofeturi