miercuri, 30 martie 2011

Fiecare vârstă are grijile ei

În autobuz, un băieţel:
- Tataie, am visat azi-noapte că mă duceam la grădiniţă îmbrăcat în rocker. Aveam haine cu lanţuri. Şi o chitară cu ţepi.
Tataia, un individ cât se poate de blajin, îmbrăcat corect, se uita gânditor pe geam. (Speculaţii: se gândea la pensia micşorată? la durerile de şale? la un şah în parc?)

Am coborât trăgând cu coada ochiului spre ipochimenul de grădiniţă. Cine ştie ce Judas Priest se face el când o să fie mare...

duminică, 27 martie 2011

Revenind la problema vocaţiei

Acum, pe Discovery World, vorbeşte un expert în istoria îmbălsămării.
Interesant domeniu, nu? :)

Later edit (1.04.2011) - Sau un alt fel de-a-ţi câştiga traiul (Kate Atkinson, One Good Turn, Doubleday):
"There was a woman pretending to be some kind of living statue of Marie-Antoinette. Was that really a suitable job for a woman? For anyone, come to that? How would he feel if Marlee grew up and announced she wanted to do that for a living?" (p. 258)

"He wanted to ask her why she was selling souvenirs from an outdoor stall - had she fallen on hard times or was it a vocation? - [...]." (p. 263)

vineri, 25 martie 2011

De-ale DEX-ului

Citesc în Academia Caţavencu (nr. 12, 23-29 martie 2011, rubrica "Bula demnitarului, categoria Gândire cu premeditare", p. 2) o zicere de-a lui Cristian Ţopescu, senator PNL:
"În apărarea limbii române, propun ca viitorii aleşi în Parlament, cei care vor popula această sală, să depună jurămînt nu numai pe Biblie, ci şi pe Dicţionarul explicativ al limbii române."

Blagoveştenia

Pe blogul ei, Ilinca pomeneşte de Bunavestire.

Mi-am adus aminte că, azi-dimineaţă, dna D. (care face curăţenie la noi la firmă) mi-a spus că:
- Azi mâncăm peşte.
- Da? zic.
- Da. Păi, ce? Nu ştiaţi? E Blagoveştenia!

Nu, nu ştiam. N-am moştenit mai deloc grija maică-mii de a ţine sărbătorile. Urcam pe scară şi mă gândeam, tot fără fior religios, ce sonoritată faină are cuvântul: Blagoveştenie...

P.S. Şi n-am mâncat peşte azi...

joi, 24 martie 2011

Ce-am mai auzit

Azi, la ştirile ProTV, pe la 19.15, o mostră de umor involuntar, într-un context tragic.

Se vorbea despre angajatul unui penitenciar din Iaşi, care a murit în accidentul de tramvai de-alaltăieri.
La înmormântare au participat azi peste 500 de colegi.

Unul dintre ei declară:
- Se spune că despre morţi, numai de bine. Despre el nu pot să spun decât lucruri bune. Sincer!

duminică, 20 martie 2011

Mr. Keating

Apropo de proful din ’Dead Poets Society’, vorbeam cu L. despre cât de mişto e să ai un mentor când eşti tânăr.
Eu n-am avut bafta. Puţini o avem, cred.
Profa mea de teoria muzicii părea să fie un asemenea om. Mă luase sub aripa ei şi mă învăţa o mulţime de lucruri. Nu doar dicteu, solfegiu şi altele asemenea. Ci şi principii de viaţă, cum stau lucrurile şi cum ar trebui să stea, ce să fac dacă mă strâng pantofii, cum să-i înfrunt pe răi şi proşti etc.

Îmi aduc aminte că locuia în zona magazinului Mercur, într-un apartament duplex foarte fain. Scara interioară, din lemn deschis la culoare, scârţâia vag. Salonul de muzică era la etaj.
Odată, coborând pe scară, m-am intersectat cu Veronica, o colegă mai mică decât mine, care venise la meditaţie. Mama ei se prezentase cu o găleată de brânză.
La scurt timp, am aflat că Mioara, colega mea de gazdă, îi ducea profei carne şi mezeluri (mama Mioarei lucra la Abator). Ulterior, Mioara s-a şi mutat la profă în gazdă (lovitura de graţie pentru mine, că nu pricepeam de ce o preferă, mai ales că Mioara era o elevă mediocră).
Aveam să trag concluzia că nu aveam o relaţie specială cu profa, ci eram doar o elevă oarecare, numai că mie nu-mi pretindea nimic în schimb, era omenoasă – tocmai murise tatăl meu şi mă considera, probabil, necăjită şi amărâtă.

A căzut cerul pe mine. Aveam 15-16 ani… a fost o tragedie apocaliptică.
Aşa s-a şi terminat. Nu m-am mai dus la profă.
După liceu, n-am mai văzut-o câţiva ani.
Ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti. Venise să-şi ia viza pentru Canada. Emigra definitiv.

sâmbătă, 19 martie 2011

"Most men lead lives of quiet desperation"

Povesteam deunăzi despre cum sunt aşteptate salariile pe perioade de timp nedeterminate.
Ce s-a mai întâmplat:
Salariile pentru 15 februarie s-au dat la un moment dat, iar cele pentru 28 februarie s-au dat pe 15 martie (când trebuia să luăm salariul pentru 15 martie, pe care nu l-am luat).
Supărarea că nu s-au dat (şi nu se dau) salariile la timp a fost dublată de un comportament „exemplar” din partea şefilor, şi nu numai, ci a noastră, a tuturor. S-a găsit de cuviinţă ca salariile să le fie date doar unora, pe ascuns. Criteriile rămân un mister. Drept pentru care a intervenit şi o oareşcare zâzanie între oameni. Că doar nu o să-ţi fie drag de colegul tău care, dintr-odată, în mod suspect, nu mai croncăne că de ce nu se dau salariile, ci stă perfect senin şi mulţumit dinaintea furiei tale, deşi cu o zi în urmă eraţi în aceeaşi oală.

Eu am fost printre cei care au luat salariile „pe sub mână”. Când mi s-a înmânat plicul, mi s-a servit şi textul: „dar te rog să fii discretă”. Drept pentru care, în clipa următoare, m-am dus şi i-am spus lui L. Nu am ştiut cum altfel să rezolv măgăria – am pus plicul în sertar şi am spus că o să-l iau când primeşte şi L. salariul (nu mai există nici o altă persoană pe-acolo cu care să simt nevoia să fiu solidară, suntem în bărci diferite).
Sigur, gestul meu (nesemnificativ sau poate semi-cvasi-semnificativ – depinde de unde priveşti lucrurile) nu a rezolvat nimic, dar m-am simţit liniştită faţă de L. că-i răspund cu sinceritate la sinceritate. 
Următoarea tură de salarii am primit-o amândouă în aceeaşi zi.

Dacă e să ne gândim la câte măgării se fac în jurul nostru şi la reacţia pe care-o avem la ele, ce povestesc are un pic legătură cu finalul din 'Dead Poets Society'. 
Acolo e vorba despre altceva: proful extraordinar e găsit ţap ispăşitor pentru o situaţie dramatică. Înainte de a pleca (e dat afară din şcoală), intră în clasă să-şi ia lucrurile personale. Elevii (care ţineau foarte mult la el şi-l admirau) încremenesc. Nimeni nu reacţionează. Într-un târziu, unul dintre elevi izbucneşte. Îl mai urmează câţiva. (Semnificaţia faptului că se suie pe mese este că, la una dintre ore, proful se urcase pe catedră – nu ca să fie mai înalt, vorba lui, ci ca să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.). „O Captain! My Captain!” este un citat din Walt Whitman. 



Despre resemnare, Thoreau:
"Most men lead lives of quiet desperation and go to the grave with the song still in them."

D'ale autobuzului

Zilele trecute, în autobuz, o tânără vorbea la telefon (povestea ceva despre cum s-au despărţit un el şi-o ea, prieteni de-ai ei). Un domn în vârstă îi atrage atenţia:
- Vă rog să scurtaţi convorbirea! E deranjant! [după o pauză, către toată lumea şi către nimeni] Ar trebui instituită o amendă pentru cei care vorbesc prea mult la telefon în autobuz… e stresant pentru cei din jur.
Tânăra a coborât. Au urcat patru doamne care au început o discuţie aprigă despre checuri, tăvi, coroniţe cu nucă, o cană de zahăr, şapte ouă, una şi jumătate de făină etc…
Domnul în vârstă a tăcut chitic.

Aseară, venind spre casă, lângă mine, o doamnă a vorbit tot drumul la telefon. Ceva de genul:
- O să ne cam doară buzunarul. Ce vrea fii-tu e scump, peste zece milioane. Mai are şi la opt milioane, dar ce mi-e opt, ce mi-e zece. […] De ce te-a durut? Cum să te doară? Lasă că-ţi fac de mâncare ce vrei tu. Ei, nu! Grătar nu fac! De-abia am zugrăvit bucătăria şi facem iar fum? Lasă că facem mâine, la curte. Trecem şi pe la mama? Pe la mă-ta, na, ca să înţelegi şi să nu mă mai întrebi care mama...[…] Trebuie să-şi ia pacheţel. Toată ziua şaorma… Io zic că, la înălţimea lui, şaptezeci de kile e mult… […] (în şoaptă) Şi eu te urăsc! (mai tare) Am spus că şi eu te urăsc. Nu mai auzi ? […] Bine, hai c-ajung acum. Te pup.

marți, 15 martie 2011

Unde-i cerere, -i şi ofertă

La Piaţa Victoriei, magazinaşele din pasajul de la metrou bâhâie de marfă. Alergând între două linii, poţi să te opreşti rapid la unul dintre ele să-ţi iei ba o ciucalată, ba o ciungă, ba neşte biscuiţi ş.a.m.d.
Ieri dimineaţă, în gonetă, ce-mi văd ochii?

luni, 14 martie 2011

Azi-dimineaţă, la metrou

La staţia Gara Basarab, uşile s-au deschis. Apoi, s-au închis.
Şi iar s-au deschis.
Din difuzoare s-a auzit o voce masculină gravă:
- Vă rugăm să vă trageţi hainele... [pauză de două-trei secunde] ...de la uşă.

miercuri, 9 martie 2011

Ilie are căsuţă nouă

luni, 7 martie 2011

Sakura

Am primit un mail foarte simpatic, în care se spune că, în perioada în care înfloresc cireşii, japonezii au trei zile libere, în care nu fac altceva decât admiră florile de cireş. Informaţia era însoţită de fotografii foarte frumoase (reproduc două dintre ele, cu menţinea că nu era pomenită nici o sursă, nici un nume de fotograf sau proprietar al lor).


Mă-ntreb: cum ar fi la noi, dacă s-ar instaura o asemenea regulă? Ca orice român sadea, n-am trecut cu indiferenţă peste precizarea că se primesc "trei zile libere". Noi ce-am face? Precis că n-am folosi cele trei zile la admirat nişte banale flori, mă gândesc eu. Am dormi mai mult. Am face curat în casă. Am merge la Carrefour. Am rezolva o grămadă de probleme, nu?

O altă formă de terapie

Am dispărut aproape două zile (deşi a fost ziua mătuşă-mii, m-am sustras de la petrecere; deşi trebuia să fac curat; deşi sâmbătă a fost soare şi ar fi fost minunat să ies la o plimbare în natură, că tot mă vait atâta că am chef de primăvară; deşi prietena mea a venit din excursia ei în Germania şi trebuia să-mi povestească şi să-mi dovedească_cu poze ce vitejii a comis pe-acolo; deşi trebuia să parcurg la urgenţă încă o porţie din Jowitt şi Block; deşiiiii... etc. etc. etc.), întrucât am practicat o terapie cu 100% şanse de reuşită (pot să spun acum, după): am studiat nonstop "Ceata lui Piţigoi" şi, în cele din urmă, îmi iese impecabil. Lipatti m-ar invidia pentru interpretare! :)

Şi, cel mai important, am primit şi o invitaţie să cânt la o nuntă. :)

miercuri, 2 martie 2011

Să ne mai descreţim frunţile

Sub acest titlu inspirat, L. mi-a trimis-o aseară pe Anna Paquin (care-o joacă pe Sookie în True Blood - v. ce spune Cătălina), luând Oscarul la 11 ani, pentru The Piano.
Copila are o reacţie minunată! (De intrat pe youtube şi de vizionat.)

Şi dacă tot e vorba (iar) de pian, am revăzut recent minunatul film Shine, cu minunatul Geoffrey Rush (minunat şi-n The King's Speech), despre minunatul pianist David Helfgott.

marți, 1 martie 2011

De ce (nu) trebuie să punem mâna pe carte

„I-am povestit de chiulurile mele.
Afară!
Aruncă pătura.
Afară din patul meu, şi să nu mai vii, dacă nu-ţi faci datoria. Munca ta e idioată? Idioată? Ce crezi tu că înseamnă să vinzi şi să găureşti bilete de tramvai?
Se ridică şi, goală, în bucătărie, făcu pe taxatoarea. Cu mâna stângă, deschise mapa mică, cu biletele de tramvai, cu degetul mare al aceleiaşi mâini, în care îşi pusese un degetar de gumă, desprinse două bilete, iar cu dreapta căută după cleştele de perforat care se legăna la încheietura mâinii, îl apucă şi perforă de două ori.
Două până la Rohrbach.
Lăsă cleştele jos, întinse mâna după o bancnotă, deschise geanta cu bani dinaintea pântecului, vârî bancnota înăuntru, închise geanta şi dădu restul în recipientul destinat acestui scop.
Cine nu are încă bilet ? Mă privi. Tu nu ştii ce înasemnă munca idioată!
Şedeam pe marginea patului. Eram buimăcit.”

(Bernhard Schlink, Cititorul, Editura Polirom, 2011, traducere de Ana Mureşanu, pp. 36-37)

P.S. La firma noastră, nu s-au dat salariile pe 15 februarie.
La firma noastră, nu s-au dat salariile nici pe 28 februarie.
Patronii nu ies la rampă să explice nimic. 
(E superfluu să mai spun că la noi la firmă nu s-a sărbătorit 1 martie.) 
(Mizeria e cu mult mai mare decât reiese din cele patru fraze de mai sus, dar mi-am zis să nu mai râcâi cu băţul în ea, că...)
În condiţiile astea, poate chiar ar fi fost mai folositoare – vorba unui dezinvolt patron român care mi-a ieşit în cale cu ani în urmă – nu şcoala şcoală, ci „şcoala vieţii”.