sâmbătă, 25 februarie 2012

Gogoloaie cu nucă-de-cocos

Mai nou sunt amorezată lulea de acest desert în care vedeta este nuca-de-cocos.
Ca să scutesc o şedinţă la psihoterapeut, am zis să povestesc aici şi poate am cine ştie ce revelaţie de mă mai vindec - nu de alta, dar nici nu apucă bine L. să mă-ntrebe ce desert să mai facă şi ea, că io repede sar cu "Fă mini-rochers!" Mai pe româneşte spus, vezi titlul. Ba chiar, ieri, a-vrut-n-a-vrut, i-am trimis reţeta pe e-mail.
O reproduc mai jos:

Mini-rochers
2 albuşuri de ou bătute spumă cu 120 g zahăr pudră
la final, încorporezi 120 g nucă-de-cocos
faci grămăjoare :) ca aici şi le înşiri pe tavă
în cuptorul încins în prealabil, le laşi 10-15 minute [le scoţi când încep să se aurească :) uşor]

N-am o poză simpatică, dar ca idee mie aşa îmi ies:


vineri, 24 februarie 2012

Naşa Teodora

Cumnatul meu (plin de istorioare) ne povestea că la nu ştiu cine, Icsulescu să-i spunem, venise naşu-n vizită. Omul, ahtiat după friptane, mânca rapid şi se tot servea de pe platou, fără să bage-n seamă garnitura. La care Icsulescu zice:
- Naşule, ia bre şi garnitură!
- Lasă că-i bună şi carnea, zice naşu'.

Nu ş' de ce mi-am amintit de anecdota cu pricina, în timp ce mâncam azi. Poate pentru că, în loc să ciugulesc din fiecare fel*, am făcut ca naşu': am ignorat tot restul şi am mâncat toată pasta de avocado.
Iar lui T. nu i-am oprit deloc. Îi fac acum, să nu mă prindă mirosind, vinovat, a usturoi:
- un avocado pasat
- 2 căţei de usturoi zdrobiţi
- sare grunjoasă (nu mai pot de dragul ei!)
- zeamă de lămâie
(Puţin a lipsit să fie guacamole.)
Merge ca atare, pe pâine prăjită.


După (cu Înainte n-am făcut; când mi-am luat seama, nu mai aveam material de pozat decât ce se vede)


_________
Aici exagerez. "Fiecare fel" mai includea un borcan de păstăi, ouă crude, carne congelată şi alte câteva chestii la fel de nepreparate.

Ştiri de senzaţie

Subt influenţa unei emisiuni văzute pe Travel&Living (despre roşii Small Charm printre altele), am semănat într-un ghiveci şase seminţe de roşii (de-astea; sau, pe româneşte, cred că roşii-ciorchine).

*
Marţi, douăşunu februarie, a fost ziua clătitelor. N-aş fi ştiut dacă nu-mi zicea L. Am vorbit amândouă toată ziua despre clătite şi că seara facem şi noi. Şi-am făcutără. A doua zi, la prânz, am mâncat iară clătite, că ne-am adus la pachet. I-am adus şi eu ei, mi-a adus şi ea mie. Eu i-am adus ei clătite cu carne. Ea mi-a adus mie clătite cu carne. (Asta îmi aduce aminte de o reclamă de pe vremea lu' ceaşcă, la biscuiţii Brateş. Un el şi o ea vor să-şi facă reciproc câte un dar. Sunt faţă în faţă şi ascunde fiecare la spate cadoul pentru celălalt: ea, un pachet de biscuiţi Brateş; el, un pachet de biscuiţi Brateş.)
Ieri, hihihi, am primit un .pps amplu despre istoria clătitelor (de unde redau şi poza, fără auctore din păcate, căci... ciuciu, nu era menţionat).
(Operele noastre de artă aduceau cu ce se vede aici.)
În altă ordine de idei, dragă L., cică la noi ar exista un festival al clătitelor la Moneasa, Arad, prin iulie-august.
Şi după cum rezultă de-aici, există termenul de clătitari (şi chiar şi-o şcoală?). Vasăzică, alaltăieri seară am fost clătitărese? :) Şi, dacă ne punem ambâţu', putem să ne deschidem o clătitărie.

*
Mai acum câteva zile, ger afară, curent în staţia de metrou. Începe să mă încerce o măsea. Stau, stau... Încerc să mă concentrez la lectură. Măseaua... nimic! Tot mai sâcâitoare.
Mă iau cu cititul şi, în sfârşit, plonjez în lumea în care Octavian (din Frumoasa fără corp, de Gheorghe Crăciun) se întoarce în nu ştiu ce sat în care el blablabla.
Ajung la pagina 23:
"Închide ochii şi clipeşte des din pleoape. Durerea susură calmă, egală, abia recunoscută. Arcul elastic al limbii mai zăboveşte o vreme acolo, pe curbura inflamată, la baza craniului. Nu-l doare cine ştie ce, nu-l doare mai deloc, e numai o senzaţie sâcâitoare, amăruie şi rece. Gingia se întinde alunecoasă şi netedă ca o bucată de gumă roşie. Dacă atinge locul, durerea creşte. Atunci să uite, să încerce să uite de ea. Ignoranţă, nepăsare, stoicism. Altfel îşi strică ziua."
La pagina 27:
"Realitatea lui era durerea. Pulsul greoi al gingiei i se zbătea în urechi."

Azi-dimineaţă m-am trezit că "durerea susură calmă, egală, abia recunoscută". Începe să se contureze tot mai limpede realitatea "pulsului greoi al gingiei" şi, deşi mă codesc, încep să-nţeleg că n-o să-mi treacă_cu lectură. Să cobesc, să nu cobesc... În fine: e rost de programare la dentist.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Să-l ajutăm pe Alexandru!

vineri, 10 februarie 2012

Gogol în sus, Gogol în jos

Nici n-am terminat bine cu Gogol în Sergio Pitol, că dau iar de el în deschiderea cărţii lui Radu Ţuculescu, Povestirile mameibătrâne*. Citatul (mai savurabil chiar şi decât orice prăjitură super bună de pe lumea asta, ca de exemplu grozavele mini-rochers de care vreau eu să fac în we) zice-aşa:

" ...şi aşa, de cum pitise dracul luna în buzunar, peste întreagă lumea se lăsase un întuneric, că nici până la cârciumă n-ar fi nimerit oricine drumul..."

Gogol, Serile în cătunul de lângă Dikanka

Imagine din filmul Serile în cătunul de lângă Dikanka (1961, regia Aleksandr Rou)
[blestem fain: "să n-ai parte de vodcă dacă..." :)]
_____
Am luat cartea dintr-un anticariat. Pe pagina de titlu, autograf:
Criticului (nu spun numele, persoană importantă), în semn de preţuire şi prietenie.
(semnătura scriitorului)
2006

vineri, 3 februarie 2012

.

(Din epistola pe care mi-a trimis-o adineauri un prieten, citez cu acordul lui:)


Ieri, am trecut prin faţa Teatrului Naţional; un grup de oameni, majoritatea în vârstă, îmbrăcaţi sărăcăcios, cu feţele vinete de frig şi de ură, strigau de mama focului; mi-a atras atenţia o bătrână care nu avea decât un dinte (biata de ea) şi care avea o pancartă pe care scria „jos cenzura!”... mă întrebam cât de cenzurată se simte şi dacă cunoaşte termenul!
Asta mi-a amintit de cealaltă perioadă (1990) a Pieţei Universităţii; îmi povestea unul dintre băieţii mei (cei de la serviciu) care a petrecut acolo toată perioada: într-una din zile se striga „jos perestroika!”... un nene întreba de zor:
- Cine-i domn’e Petre Stoica ăsta?
- Nu ştiu, domn’e, este unul care e cu ruşii!
- Daaa? Jos Petre Stoica!

miercuri, 1 februarie 2012

Miscelanoase

Ieri, într-un magazin de haine, o doamnă proba (s-a dovedit a fi) o pereche de blugi şi glăsuia (s-a dovedit că de una singură):
- Ce tâmpenie! Ce dracu' vin aşa strâmţi pe gambă? Fir-ar să fie! Doamne, ce corp mai am şi eu?!

***

În seara asta, în autobuz, o aurolacă.
Bătrână, păr cărunt. Mormăieli cavernoase. Privire pierdută.
"Doamne, cum s-o fi întors pagina vieţii ei?" (O. Pellea, Jurnal, p. 70)