joi, 31 ianuarie 2013

Obsesii




miercuri, 30 ianuarie 2013

La concert

Să încep cu ce e cel mai important: nu mi-a plăcut bluza Cristinei Anghelescu! :)
Colac peste pupăză, tanti din stânga mea puțea a parfum franțuzesc de mă usturau nările (parfum bun, nimic de zis! dar nu arunca frate toată sticla pe matale... nu te-a învățat nimerea bunele maniere?), după care m-a luat și durerea de cap când în fața mea dreapta s-a așezat un nene usturoiat.
Iar în dreapta lui T., un copil de vreo 4 ani se tăvălea la propriu de plictiseală, iar mumă-sa șopocăia la el, de mai avea nințel și-o acoperea și pe Cristina Anghelescu.
Bun!

Cristina Anghelescu (n. 1961) cântă minunat Vivaldi! Exact în spirit baroc, fără contribuții personale inedite. Nu mi-am putut lua ochii de la ea, de la mâinile ei. Are degete fragile și puternice. Cântă curat, cu un vibrato perfect dozat.
Sigur, nu am putut să mă abțin să nu mă gândesc la ea tânără, când o ascultam atât de des la Filarmonica Oltenia. Avea douăzeci și foarte un pic de ani.
Acum a bisat partea a doua din Iarna.
Îmi pare rău că nu i-am dat un buchet de flori.
Curând, ne-am propus să mergem la Filarmonica Oltenia - n-am mai fost de peste douăzeci de ani. Sper să nu-mi dau duhul pe-acolo de plânsete și suspine.

De Cherubini (Simfonia în re major) mă puteam lipsi fără regrete.
Totuși, solourile de suflători din partea a treia au fost faine.
(Mi-a trecut prin cap că eu obosesc dacă urc trei-patru etaje. Cum de nu oboseau fagotiștii, ambii în vârstă binișor, să sufle atâta în ditai onstromentu'?)
În fine, după catarsisul de la Vivaldi, am putut în sfârșit să revin la cele lumești, să văd că o tipă de la vioara a doua avea o mână dreaptă tare nașpa (crispată și cu degetele așezate tare rău pe arcuș... nu-mi imaginez ce tehnică poate să aibă cu o așa poziție), concert-maestrul trăgea spre obezitate morbidă, costumul dirijorului era făcut dintr-un material foarte bun (am stat pe rândul 5, central), dirijorul avea verighetă... și multe alte drăcovenii care-ți tulbură neuronii când te plictisești, dar nu îți poți permite reacții sincere precum copiii de 4 ani.

Tiberiu Oprea e ca un balerin. :)

*
T., fan Paul Constantinescu, Dimitrie Cuclin și Theodor Rogalski, mă îndeamnă acum, nocturn, să ascult Trei dansuri. Are dreptate, ar trebui cântate mai mult, făcute mai cunoscute.

Nightmares

„Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi totuşi să mă socotesc un rege al spaţiului nemărginit, de n-aş avea visele rele.”
Shakespeare - Hamlet (Actul 2, Scena II) 

Azi-noapte am visat că sunt însărcinată. Îmi era rău ca atunci, stăteam ghemuită pe scaunul de la birou și așteptam să-mi pierd mințile. Eram încălțată cu bocancii lui T., cei îmblăniți și cu talpă-șenilă, călcasem pe marginea lor de la spate.
Livia, ca să mă aline, îmi spune să-mi scot cerceii-inimioară.
Presiunea din ceafă și tâmple s-a dovedit reală, m-am trezit cu ea, am încercat s-o îmblânzesc cu o cafea, dar acum o iau cu mine la editură.

marți, 29 ianuarie 2013

Hambulanţii

Pe refugiul de tramvai, o ambulantă de ziare cu o ambulantă de brichete şi alte ace, brice & carice sporovăie.
Brichetăreasa fumează. Ziarăreasa, nu.
- Aoileu, n-aş sta o zi acolo! Nici pe degeaba! Şi mai plăteşti şi chirie, zice brichetăreasa.
- Da, şase milioane!
Mai zic ele una, alta, c-o fi, c-o păţi, că sucită, că-nvârtită, într-un târziu, ziarăreasa îşi ia inima-n dinţi şi zice pierit:
- Dă şi mie un fum!

*
În tramvai, ambulantele dau de un alt ambulant. Şosetar. Care-i zice ziarăresei (tinerică, ochi negri, inimioară zburdalnică):
- Hai să-ţi dau şosete!
După care şosetarul bate cuba cu brichetăreasa.
Ziarăreasa zice către tavan:
- Ete-al dracu, îmi vinde mie şosete!
Ambulanţii se plimbă prin tramvai, ziarăreasa se întoarce în faţă şi zice iar, nu ştiu cui:
- Ăla-mi vindea mie şosete!

Nightmares

„Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi totuşi să mă socotesc un rege al spaţiului nemărginit, de n-aş avea visele rele.”
Shakespeare - Hamlet (Actul 2, Scena II) 

Pe strada Maramureşului opriseră nişte ţigani. Erau fie în căruţă, fie în ceva ce semăna a maşină de tăiat lemne, de pe vremuri. Unul dintre ei se văita că primise de la cineva un vin prost. Şi mi-a dat sticla s-o spăl eu, cine ştie de ce. Dopul era din ăla de ceramică alb-spre-cenuşiu-vag, cu garnitură de cauciuc portocaliu, prins cu sârmă argintie de buza sticlei.
Şi-n timpul ăsta, D., cu stilul ei de a-ţi pune sula-n coaste, hotărăşte că să-i chemăm la masă. Şi întindem în curticica din spate mese lungi, pe diagonală, ca la o pomană regizată de Kusturica, iar eu pun în farfurii ciorbă gătită de mine. E şi-un bitan pe-acolo, cu zulufi de aur (da, de aur) încâlciţi - îl ştiu, e fratele Lucicăi!

Koelreuteria paniculata

Sau, mai pe românește, oțetarul galben.
Ieri, căutând pe net semințe de glicină, am dat de informații și poze cu oțetarul galben.
Imediat am tresărit: am și eu niște capsule de-astea! Le-am adunat în toamnă, nu mai știu de unde...
Știind acum ce comoară dețin (uneori chiar suntem bogați fără să știm, nu?), am sădit două semințe din cele nouă pe care le-am scos din capsule (bineînțeles, după ce le-am făcut poze).
Unii spun că semințele au nevoie de treizeci de zile ca să iasă (se udă o dată la două zile). Pfuuu... mai am de așteptat.
Că, dacă era după mine, aseară le-am sădit, iar în dimineața asta trebuia să am lăstărași. :)

- copac de talie medie (asta înseamnă cca 7 metri - mie mi se pare uriaș)
- înflorește în iunie-iulie
- florile sunt mici, dese, galbene
- după înflorire, se formează fructele, verde-deschis, care, cu timpul, se fac de un roșcat-ruginiu

Ce frumoase sunt... nu? (Și nu, nu-s boabe de piper, deși ai putea să juri că sunt!)

luni, 28 ianuarie 2013

Nightmares


„Aş putea fi închis într-o coajă de nucă şi totuşi să mă socotesc un rege al spaţiului nemărginit, de n-aş avea visele rele.”
Shakespeare - Hamlet (Actul 2, Scena II) 

Mariana și Cornel Călin erau vecinii noștri. Mariana, mai mică decât mine cu un sau doi. Cornel, de-o seamă cu mine sau cu un an mai mare. Manuela, sora lor, se născuse cu handicap locomotor, retard de nu știu care sau altceva... nu știu ce... cert e că a fost imobilizată în casă, a trăit 14 sau 16 ani sau cam așa ceva. Pe urmă, tanti Florica venea la noi cu împărțeală, îi dădea tava lui Dani, care sufla în lumânare și zicea frumos bodaproste. Nu știu ce mâncăruri erau pe tavă, dar țin minte foarte clar feliile de chec și prăjiturile cu cremă.
Azi-noapte am visat că a murit Mariana. Și mă miram, că doar ieri era un copil. Și o vedeam limpede ca atunci în copilărie, pe holul uriaș al casei lor, în dreptul băii cu ușă verde.

Bruxus sempervirens

http://trieu-perilleux.net/Images/Buxus_Sempervirens/images/BuxusSempervirens.jpg
(Sursa: http://www.aphotofungi.com)


Adică, cimișir.
În revista Grădina mea de vis îi tot dă cu cimișir în sus, cimișir în jos. Cuvântul îmi sună fain, dar... ce-o fi aia cimișir? Sigur că aflu fix în secunda în care-mi pun întrebarea... curios să fii, că de aflat imediat te-ajută google.
La DEX zice că se mai numește și bănuț/bănuței, merișor, pospang (reg.).
(Merișor nu prea i-aș zice, că s-ar confunda cu Vaccinium vitis-idaea.)
Cum spuneam eu până acum? Cum spunem la toate pe care nu le știm. Descriind: gard din ăla viu, veșnic verde, cu frunze mici, verde-închis, cerate, grase. Dacă vorbesc cu T, ar mai fi de adăugat: știi, cum era în parcul de la E14 de la Slobozia. :)

duminică, 27 ianuarie 2013

Semințiada

...s-a dat startul la răsfoit cataloage de plante (de ex., sieberz) și reviste de grădinărit, cumpărat semințe, schițat planul răsadniței, culturilor, straturilor de flori... etc. una, alta... de fapt o autopăcăleală, autoîncurajare că primăvara e pe venitelea.


Insomnie maximă...


...la 5 în zori (afară, beznă, of course) făceam cafea.
Și e duminică!!!

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Sfârșit de gerar



vineri, 25 ianuarie 2013

Starea de azi

Totul curge

După trei zile de primăvară, în care am zburdat ca mielușeii pe imaș (am fost până și la restaurant la prânz cu două colege - unde chelnerița, zăpăcită de soare, mă încasase cu 13 lei mai mult decât trebuia), azi e toamnă târzie.
Ploaia lucește pe trotuare...
La ora asta, ferestrele încep să se aprindă una câte una, eu beau cafea și mă prepar sufletește de plecare la făcut șaibe.


miercuri, 23 ianuarie 2013

Alo, aterizează... soacra!

N-am văzut filmul la care fac trimitere, ăl cu străbunica, deci nu știu dacă mă comport ca-n film. Cert e că aseară mai toate ochiurile de aragaz erau ocupate. Dă-i fierturi, dă-i sotat, dă-i copturi, dă-i prăjeli! Ba chiar mă bătea gândul să mai pun o dată aspiratorul (aspirasem sâmbătă).

Iau o pauză de-o miime de secundă și îi scriu un imel Laurei A.:


Dragă pretenă,
Află despre mine că sunt cu supa pe foc și checurile-n cuptior.
Singura frământare existențială care mă bântuie la ora asta este dacă la felul doi să fie fasole verde cu pui sau ostropel cu pui?
Am pus și-o mașină de rufe, ca să mă simt chiar obidită!
Și, printre picături (de sudoarea muncii), am fost și să plătesc întreținerea.

Sper că tu te-nalți pe acorduri de chitare, și nu ești ca mine cu capu-n oale și tigăi.
Să-mi păstrezi și mie gazeta*, ca să bârfim concret.
Pe joi!
Alivoar,
C.

Și-mi răspunde prompt:
Doamne, vrei sa fii sotia mea????? 
___________________________
*) Îmi scrisese:
Io tocmai ma distram acum cu ce zice Marius Chivu in
DIlema veche despre debutul meu si al celuilalt cu proza scurta. Si
cum oamenii pur si simplu nu se pot abtine totusi si nu reusesc sa isi
ascunda partinirile. El a fost cel care l-a alex pe Maxim Blum si cred
ca o usoara oftica l-a agitat cind Paul Cernat a vrut sa imi dea si
mie... :))) Si are trei coloane despre Maxim Blum, cu descriere pe
capitole, si o juma de coloana despre cartea mea..., in care in
general zice de bine, mai putin ca cica nu am rabdare sau o cacanarie
de genul... Hahaha.

vineri, 18 ianuarie 2013

Cred că am mai vorbit despre asta, dar...

Ieri, povestindu-mi L. că a fost să-i cumpere contrabărbie fiului, mi-am adus aminte de orele de muzică de cameră din liceu.
Îmi plăceau la nebunie!!!!
Era grozav să cânţi în cinci, în patru, în trei, "în câte câţi vrei", iar concertele erau o minune.
Tare mult mi-ar fi plăcut să cânt şi acum într-un cvartet, cvintet etc.
Poate reluăm duetele...

Dacă ar fi să aleg să ascult ceva din toată muzica de cameră care s-a scris pe lumea asta, aş alege fără ezitare Fata şi moartea de Schubert.
Îmi place cap-coadă... am şi ascultat-o de mii de ori, îmi e familiară, apropiată, prietenă.
(Şi filmul cu Sigourney Weaver e fain.)

Iar dacă ar fi să mă iau după Jeanne din Et si on vivait tous ensemble? şi să-mi organizez, la momentul la care va fi, o înmormântare atipică, aş cere să se pună Fata şi moartea. :)


Comedie cu lacrimi

Aseară, la film cu Ileana, la Studio. Sala... iar golașă.
Comedia Et si on vivait tous ensemble? este o variantă despre cum se poate trăi bătrânețea, deci era inevitabil să nu fie plină de momente triste. Desigur, mustăcești pe ici, pe colo, destul de des, dar finalul - mai degrabă ca o secvență de teatru, aș zice - te face să cam rămâi pironit în scaun, în loc să pleci vesel, în pasul ștrengarului, ca de la o comedie.
Pierre Richard îmi place la nebunie așa, bătrânel - face 79 de ani anul ăsta!!! Mai ieri era blond și zburda într-un pantof roșu.
Pe Jane Fonda tot încercam să o regăsesc sub machiaj. E frumoasă și acum, zveltă, cu o alură de invidiat. Dar ridurile-mi păreau contrafăcute - parcă ar fi fost tot tânără, dar rolul din film necesitase un machiaj de bătrână, dar care ieșise cam grosolan. Deci nu, nu pot să cred că e ea... are vreo 76 de ani. Pfui!

Aseară vorbeam cu Gabi despre vârste, deh. Tatăl ei, 92 de ani! Werner, 70?
Brrr... ce supersonic zboară timpul!!!
Clipești o dată, și te trezești că dintr-un tânăr plin de visuri te-ai transformat într-un matur (ca să nu zic altfel) care nu mai vrea altceva decât să pună roșii și gălbenele în grădină.

joi, 17 ianuarie 2013

Călcâie, nestemate şi frici

În tramvai, după ce că era aglomeraţie, o doamnă de etnie romă se plimba printre călători cu un cutioi în braţe şi o paporniţoaie pe umăr.
Ceea ce era uimitor, de fapt, era diversitatea produselor pe care le avea spre vânzare. Un fel de magazin 1001 articole ambulant.
Nici chiar ea nu ţinea minte tot ce are, aşa că mai făcea pauze între strigări, ca să-şi aducă aminte:
- Şerveţele umede, un leu pachetu! Şerveţele uscate, trei pachete la un leu! Aprinzătoare de aragaze! Coperte de buletin la un leu şi la doi lei!
(pauză de gândire... sau de băut o gură de apă... sau de făcut gargară cu ou crud)
- Pensete, unghiere, pileeeeee...
(pauză)
- Lanterne de buzunar! Brichete! Gaz pentru brichete! Pietre de frecat călcâili...
(pauză)
-Pixuri cu gel fără gel!
(La această culme a cumpărăturii, recunosc, am chicotit sonor în fular. În scris, te mai salvează o virgulă, un slash...)
*
Trec rapid pe lângă PizzaHut şi văd cu coada ochiului reclamă, ceva de genul: răsfaţă-te regeşte cu pizza X cu nestemate de brânză...
Frate, nepoate, bre, ce vremuri trăim! Dacă nestematele au ajuns să fie de brânză...
*
Şi una palpitantă, păţită de mine în zori de zi.
De când cu omu' care a murit nevinovat pe drum, că i-a căzut un porc în cap, de la un balcon, m-am ales cu o spaimă incontrolabilă şi mă crispez la fieştecare zgomot venit din văzduh.
În dimineaţa asta, pe Eminescu, unde trotuarul e tot mai strâmt din pricina voaturilor parcate, numai ce se-aude de sus un şir de zdranguri asurzitoare.
Tresar puternic, îngrozită, şi încremenesc în loc ca Babele (mă refer la alea din Bucegi).
Instinctul de supravieţuire mi-a dat instantaneu alarma, doar că, din moment ce toate-s degenerate acu', în prag de sfârşitul lumii, tot aşa şi io: la ce îmi foloseşte că tresar, dacă nu mă şi dau la o parte, ci rămân fix în nucleul zonei calamitate?
Oricum, pentru camera ascunsă aş fi fost o imagine hazlie rău.

luni, 14 ianuarie 2013

T. strâmbă din nas

Nu mă topesc chiar total după checul clasic, dar la o cafea, recunosc, îmi place (mult) o felie (groasă).
Din întâmplare, am descoperit o rețetă de chec cu lapte acru. Mi-nu-nat! Neașteptat de minunat!
La final de coacere, nu mai rezultă o pâine dulce și înecăcioasă (uite cum bârfesc checul clasic, nerecunoscătoare ce sunt! mai ales că ăl zi-și-noapte mi-a mângâiat copilăria-adolescența când tranzitam Bucureștiul spre olteni), ci vălul palatin, limbușeaua etc. se bucură de o textură aparte bine de tot.
M-am lăudat la T., dar nici măcar nu a vrut să guste. Rugat cu cerul și pământul, m-a refuzat.
Mi-am notat rețeta în caietul meu de Rețete încercate și de-abia apoi notate.
*
M-am trezit în posesia câtorva inele de calamar și a câtorva scoicuțe.
Inelele de calamar... date prin făină, scuturate bine, prăjite 2-3 minute pe o parte, 2-3 minute pe cealaltă, în ulei aromat cu usturoi și ardei iute... sunt foarte bune.
(E suficient să fie uuuuușor aurii, nu mai mult - că umblă vorba prin târg că, dacă le prăjești nințel mai prelungit de-atât, ies ca niște inele de cauciuc, imposibil de masticat, ingurgitat, digerat.)
Stropite cu zeamă de lămâie din belșug. Un praf de sare, unul de piper.
Atât de bune, că m-am luptat singură cu ele, hihi. 
T. mi-a zis: hai să facem un aranjament, tu mănânci toți calamarii, eu toate sarmăile. :)
Și așa am făcutără.

Cu scoicile... e altă treabă. Perpelite în ulei, tot aromat cu ardei iute și usturoi, se adaugă roșii cubulețe, smântână, sare, piper, iami-iami.
Pe-astea le-am împărțit la doi, dar doar eu m-am lins pe degete.
(În schimb, lui T. îi plac stridiile; mie, recunosc, nu. În rest, nu-s pretențioasă. Dă-mi calamar, scoici, creveți și somon, și-ai scăpat de mine!)

P.S. M-a distrat comentariul unei domnișoare, pe blogul dumisale de culinare. Pe lângă rațeta respectivă, comenta lingvistic cum că se scrie calamar, dar se rostește calmar.
Ceea ce e totalmente eronat. În cazul calamarului/calmarului, e valabilă regula neaoșă Monseur se scrie, monseur cetim.
Și un pic de teoria chibritului:
Calmar pierde teren (e pe locul al doilea în DOOM2) se pare, în favoarea formei calamar. Iar dincolo de DOOM2 (care-i departe încă de a fi un instrument ca lumea - ca să zic așa -  de lucru), eu îs de partea lui calamar - e mai firesc, mai ușor de scos pe guriță. Când văd calmar, am senzația că cineva a stropit a-ul cu lămâie și l-a-nghițit.

joi, 10 ianuarie 2013

Două filme cu copii, despre oameni mari

Cum vede un copil lumea, privind în sus, spre oamenii mari?
Nu-mi mai amintesc cum era. Poate pentru că purtam pantofii cu toc înalt, negri, de lac, cu bot pătrat, ai mamei. Și mă simțeam înaltă ca ea.
Ca toți copiii, voiam să cresc repede, să ajung mai iute să fiu mare și fericită.
Pentru că oamenii mari sunt fericiți, nu?

Moonrise Kingdom (2012)


***

Hugo (2011)


________________________________
Pe lângă subiect: habar n-aveam că Elegy e făcut după romanul lui Philip Roth, Animal pe moarte.
L-am revăzut în seara asta (îl uitasem de tot) și e plin de tristețe de la cap la coadă, nu există nici un strop de fericire pură - e doar aspirația către o împlinire care nu mai poate veni, nu mai e timp.

Am descoperit (cu bucurie) că după 3 dintre romanele lui Kate Atkinson (printre care și One Good Turn) s-a făcut serial (polițist, of course), Case Histories (poate fi văzut pe vplay).

miercuri, 9 ianuarie 2013

Am intrat în rândul gospodarilor...

...și mi-am luat și eu coșuri de răchită și copaie de lemn ca în Capra cu trei iezi.
Și cum orice obiect nou din casă devine grozav de interesant pentru Grigo, a ocupat deja un coș.

Grigorescu gospodaru'

miercuri, 2 ianuarie 2013

În vizită

tomate marmande (sursa foto: aici)


Discuțiile îndelungi despre grădinărit cu Ileana și Lucian au avut drept final un cadou pentru mine: un plic de semințe de roșii marmande (Lycopersicon esculentum).

De-abia aștept să fac răsadnița!
Pe la jumătatea lui februarie... la lucru!