miercuri, 30 octombrie 2013

Poftă de dulce

De ieri mă cam bântuie pohta de dulce... dar am alungat gândul.
Însă azi, nu şi nu, stăruie.
Nefiind chip să mă mai lupt cu asemenea dihanie puternică, am cedat.
După ce am răscolit internetul, mi-am zis că cea mai bună variantă e ceva cât mai simplu şi mai natural. Fără cocăreală, cuptor, foc.
Şi aşa am ajuns la fursecurile raw. :)


Le-am făcut aşa: am pus în mixer doi pumni de migdale, un pumn de stafide, vreo 10 curmale şi doi pumni de miez de floarea-soarelui. Peste toată chestia asta am pus 3 linguriţe de miere, ca să se lege (şi ca să fie şi mai dulce). Apoi am întins pasta pe o planşetă şi am tăiat fursecuri în formă de floare.
Sigur că au ieşit impefecte pentru ochi, dar papilele gustative s-au declarat foarte mulţumite.

Ţinute un pic la frigider, parcă-s şi mai bune.
Nu-s minunea secolului, dar mi-am rezolvat problema. :)))

Frumuseţea toamnei

Uneori, din cine ştie ce motiv, ritmul vieţii se domoleşte. Orele par mai multe şi mai lungi. Privirea dobândeşte surprinzător o acuitate nebănuită. Mintea, (prea) odihnită, îşi permite să se sustragă realităţii imediate şi să călătorească pe tărâmul creativităţii, imaginaţiei, închipuirii, ficţiunii.


Cu cinci ani în urmă, când D. a trecut prin aceeaşi experienţă, ne-am dedicat câteva seri origami-ului. Cine ar fi crezut?...
Au rezultat atunci stoluri-stoluri de cocori... şi ştiam chiar şi câteva poveşti legate de minunatele păsări de hârtie. Ne-am aprovizionat cu hârtie glasată şi ne-am dezvoltat abilităţile prin exerciţii, până ce operele noastre au început să semene cu ce aveam în minte.
Am păstrat de-atunci un exemplar - acum, uzat cumva, dar încă păstrându-şi forma.





De data asta, toamna a fost cea care a furnizat ideea - mai exact, frunzele sale în nuanţe de galben, roşcat, verde palid. Irina mi-a trimis frunze de arţar (în noiembrie trecut, chiar primisem de la ea un trandafir făcut din frunze) şi m-am pus pe treabă. Nu am destulă îndemânare - am sucit, răsucit, rupt, refăcut, legat, dezlegat... şi tot aşa. În cele din urmă, a rezultat ceva ce aduce a flori (poate nu chiar trandafiri, dar ce mai contează?), iar orgoliul meu a scăpat de răni semnificative. :)
Vaza, aceeaşi de anul trecut, din lut ars, în culorile toamnei.

În fine, până şi cioara îşi admiră progeniturile, darămite eu creaţia-mi. :)


vineri, 25 octombrie 2013

Ei bine, îmi place Ming-Liang Tsan!

Vive l'amour, film din 1994, povesteşte viaţa tristă a trei personaje. O povesteşte fără prea multe vorbe (replicile sunt reduse la minimum minimorum şi întotdeauna sunt din zona gesturilor futile [Vrei sos?/Da, un pic.], ar fi putut la fel de bine să lipsească), ceea ce, aş îndrăzni să spun, clarifică lucrurile (căci şi eu îs printre cei care cred că vorbele complică lucrurile şi riscăm infinit mai mult să fim greşit înţeleşi).
(La fel de bine, se poate ca eu să înţeleg pe dos lucrurile şi multe drame să se petreacă din pricina lipsei de comuninare. Şi totuşi... ce cuvinte ar putea să le salveze pe cele trei personaje din ghearele neiertătoare ale tristelor-tristelor experienţe de iubire pe care le au?)
Secvenţa mea preferată este cea în care, în spaţiul urban de locuit, izbucneşte dimineaţa soneria deşteptătoare: din pieptul unui ceasornic sub formă de cocoş, din material plastic, iese un cucurigu repetat; apoi, o voce electronică spune: Good morning!
Cu vârsta mea coaptă, am mai înregistrat un detaliu trist: toate cele trei personaje au de partea lor tinereţea. Or dacă nici atunci viaţa nu e lipsită de sumbru, dacă nici atunci nu te împlineşti prin iubire, când?

miercuri, 23 octombrie 2013

ioioio - noul prieten al lui T.

Ia-mă acasă la tine!!! Ia-mă acasă la tine!!! Ia-mă acasă la tine!!! Ia-mă acasă la tine!!! Ia-mă acasă la tine!!!...





marți, 22 octombrie 2013

Dintotdeauna, copiii spun lucruri trăsnite

Veronica ne povesteşte, pe ultima sută de metri a formalităţilor pentru externarea din spital, cum fiul ei, începând clasa întâi, a dat o replică antologică.
Îi zice tată-său lui Dani:
- Dacă iei premiul întâi, îţi iau bicicletă!
La care ştrengarul:
- Dar dacă trec clasa, ce-mi iei?

Un fel de bilanţ :)

De-abia acum, când am ajuns acasă, îmi dau seama că unii oameni de care m-am apropiat în ultima vreme îmi vor lipsi.
- Asistenta de la Terapie intensivă, tânără, cu ochi albaştri, drăguţă, care nu a stat o clipă toată noaptea, şi a mers de la una la alta întruna ca să ne întrebe cum ne simţim, dacă vrem calmant sau antivomitiv, ne-a schimbat perfuziile, ne-a făcut antibiotic. Rareori am întâlnit un om atât de inimos şi de modest.
Nici măcar nu ştiu cum o cheamă.
- Asistenta cu zâmbet larg şi tonic, brunetă, tunsă băieţeşte, planturoasă, cu voce groasă. Mi-a salvat mâinile de branule care învineţesc şi dor.
- Asistenta Neli, cu buzele rujate roşu strident, uneori prietenoasă, alteori nu.
- Mamaia ţiganca din primul salon, grasă şi măruntă, care vorbea porcos, plângea pe furiş că nu mai are casă, dar nici pe copii (Fane, procuror în Bucureşti, Costel, Camelia şi încă o fată, toţi trei în America) nu vrea să-i deranjeze stând la ei, cu diabet, tensiune ş.a., pe care, la plecare, tot neoperată am lăsat-o, de teama complicaţiilor. Am surprins-o o dată vorbind la telefon cu cine ştie cine: ...dacă n-ar fi fost băiatu-ăsta al meu procuror, ăştia s-ar fi uitat la mine ca la un căcat!
Toate asistentele şi infirmierele i se adresau cu "Doamna Oaie".
- Bunica Biriş, despre care am mai vorbit. La final, m-am simţit bizar, mă despărţeam pentru totdeauna de Bunica din Delavrancea (să recunoaştem, specie pe cale de dispariţie). I-am urat sănătate şi viaţă lungă.
- Doamnele din Zimnicea, care au supărat-o pe bunica Biriş că-şi foia pungile noaptea.
- Carmen... ce-aş putea spune despre ea? Calmă şi drăguţă, blond-cenuşiu, îi plăcea capotul meu şi-l ura pe-al ei, cumpărat de soţul nepriceput, cu casă mare între Dr. Taberei şi Militari, cu 100 de ghivece de leandri, trandafiri japonezi etc. Am lăsat-o în urma mea în spital, pentru cine ştie câtă vreme?
- Veronica, tonică, puternică, sigură pe ea, comersantă înnăscută. Vorbăreaţă - imposibil să spui o propoziţie cap-coadă, căci avea în mânecă o poveste a ei.
- Infirmiera cu ochi uriaşi, albaştri, un pic botoasă, cu discursurile ei isterice de actriţă care şi-a ratat vocaţia.
- Iar dintre vizitatori, verişoara lui Carmen. Vocea, ca de personaj Muppets, piţigăiată şi simpatică. Ştia precis că avem voie să mâncăm laptate.

De circa două ore, acasă. Deschid TV-ul... nu m-am mai uitat de mii de ani!
Primul lucru pe care-l aflu: la Tokio, la un târg al îngheţatelor, au fost propuse îngheţata de aripioară de rechin, îngheţata de usturoi şi îngheţata de şerbet de limbă de vacă. Nu-i faină viaţa, cu diversitatea ei năucitoare? :)

luni, 21 octombrie 2013

Şi caprele se numără, nu-i aşa?

Mai adineauri, asistenta mă descoperă patrulând prin salon, exersând trecerea de la mersul cocârjat la cel semeţ.
- Nu vă mai învârtiţi, doamnă, aşa, că vă ia ameţeala! Mai bine vă suiţi în pat şi număraţi oile. Iar când le terminaţi, treceţi la capre! ...Să nu protestaţi acum ca nepoţica mea care nu vrea să doarmă: "Păi, ce? Şi caprele se numără?"

Surorile - la o tacla în zori, înainte de operaţie

Bătrâneţe, medicamente, proteze, singurătate, pensii minuscule...

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Salonul 18

Bunica Biriş are 78 de ani şi e din Horezu. Are părul alb-alb, privirea blândă şi vorba molcomă. Tace mult. Când şi când, povesteşte despre vacă, fân, ţuică de prune şi găini.
Cască ochi uriaşi când aude cum lumea îşi duce pisicile la doctor şi la coafor.

Pe seară, o vizitează un nepot.
- Bunico! Uite ce am găsit azi. O scrisoare pe care mi-ai trimis-o când eram student.
- Zău? Nu mai ţân minte.
- Da, mi-ai trimis pachet, şi-n pachet mi-ai pus şi scrisoare.
Bunica îşi pune ochelarii şi citeşte. Lăcrimează.
Multă vreme, nici ea, nici nepotul nu spun nimic.

Creative Writing

A, B, C - învăţăm din nou mersul biped.
Ne târâm paşii ca nişte cohorte de zombi,
Pe linoleumul verde, pătat,
Cu mâinile ţinându-ne de burţi.
Ha, ha, ha! Să nu mai zici niciodată
Că nu-ţi poţi lăsa importantele treburi în stand-by.
Cei mai buni prieteni ai tăi sunt Tramadol şi Perfalgan.
Mai dau târcoale supa de legume strecurată şi ceaiul neîndulcit,
Brânza de vaci, iaurtul şi grătarul de pui.
Ce-ar mai fi? Ah, da! Concertul de termometre care piuie,
Dorul de-afară, taclalele la o perfuzie...
Şi multe altele care nu pot fi cuprinse-n cuvinte.

luni, 14 octombrie 2013

Numărătoarea inversă a început...

...după care o să mai am multe de făcut. :)

De pildă:
- să scriu
- să văd Blue Jasmine
- să plantez afini şi glicină
- să-mi iau o savannah sau/şi o bengaleză
- să mănânc din feniculul plantat de mine
- să fac zacuscă de peşte
- să merg la Roma
 ...şi multe altele.


duminică, 13 octombrie 2013

Trebuie să ai un ACASĂ, ca să nu te rătăceşti prin lume

http://e-zeppelin.ro/wp-content/uploads/2013/08/Tripticul-Crucea-lui-Beches-ulei-pe-panza-150x150-cm.jpg
Crucea lui Becheş - ulei pe pânză, la şcoala din Şona (sursa foto, aici)

Fragment din transcrierea interviului cu Ştefan Câlţia - interviu prezentat publicului vizitator în cadrul expoziţiei “Loc”, capitolul I, în “Şapte poveşti cu Ştefan Câlţia”, martie 2012 – martie 2013 (sursa, aici)

“(…) Când se aşeza o cruce undeva, acel “undeva” nu era un loc întâmplător: era un Loc. Era acolo unde caii oboseau, unde omul oprea căruţa. Locul din care, umblând de o parte şi de alta a acestor dealuri, cuprindeai totul. Aici găseai, poate, un izvor şi era firesc să te aşezi, să te odihneşti şi totodată să priveşti. Aici aşezau crucea, aici se opreau toţi. Deci, chiar atunci când umblai singur, aici te întâlneai cu toţi cei dinaintea ta. Şi aici îţi lăsai gândurile. Crucea nu era, ca acum, amintirea unui accident, a unui rău. Pentru creştin, crucea era semnul învierii, deci al bucuriei de a nu fi singur, de a fi cu Dumnezeu. Conotaţiile ei erau, mereu, pozitive. Locul acesta, care se cheamă Crucea lui Becheş, era, deci, un loc ales. Când urcai dinspre Olt, “pe Ardeal”, cum spun localnicii şi când ajungeai în punctul de unde vedeai celelalte valuri de dealuri ce se întindeau spre centrul Transilvaniei, te întâlneai cu Crucea lui Becheş. Te aşezai şi te bucurai de tot ce e în jurul tau. Locuitorii îşi spun “olteni”, iar acestui loc i se spune Ţara Oltului sau Ţara Făgăraşului. Abia după ce treci Oltul te afli, spun ei, în Ardeal. Această delimitare locală se hrăneşte şi dintr-o realitate practică: deşi frontiera dintre Ţara Românească şi Principatul Transilvaniei era pe coama muntelui, punctele vamale s-au aflat întotdeauna pe Olt, o graniţă naturală mai uşor de stăpânit. Deci aici, în peisajul nostru, stai şi, aşa cum ar spune un locuitor al Ţării Făgăraşului, te uiţi cu drag “peste Ardeal”. Relieful este puternic. Atunci când ajungi lângă un deal sau lângă un stejar totul pare tensionat, dramatic. Când, însă, te ridici puţin deasupra, lucrurile încep să se îmbine într-o moliciune aproape senzuală. Nu ştiu sigur de ce povestesc aceste lucruri: poate pentru a te plimba, pentru a reface un drum pe care eu l-am parcurs şi pentru a te aduce, în acest fel, într-un anumit loc. Pentru a te face să înţelegi de ce m-am apucat să fac acest lucru, să pictez acest peisaj. Totuşi, aş vrea ca cel ce priveşte ceea ce am făcut nici măcar să nu intuiască această poveste. Mi-aş dori ca el să-şi vadă propriile sale locuri, pe care el le are deja rânduite în interiorul său. Nu îmi doresc ca el să se schimbe atunci când stă în acest peisaj, ci, pur şi simplu, ca el să privească, într-un mod mai limpede sau dintr-un alt unghi, ceea ce deja purta cu sine. Iar apoi, după ce pleacă de lângă lucrarea mea, să aibă bucuria unei meditaţii. Nu am ambiţia nici să răstorn lumea, nici să o schimb. Este ca si cum am sta împreună pe un deal, privind apa Oltului sclipind în zare. Poate că eu înţeleg ceva din această imagine şi tu altceva. Dar amândouă aceste înţelegeri sunt legate de lumină. Desigur, eu pot să vorbesc de lucruri ce ţin de detaliu, de realităţi care pentru mine semnifică ceva precis, dar nu asta e important. Important este că starea pe care eu o transmit să aşeze, la rândul ei, trăiri noi în privitor. (…)”





(sursa foto, aici)
 Casa albastră este casa bunicilor, din Şona. Se află pe un deal. Artistul a restaurat-o şi locuieşte în ea când merge acasă, fără lumină şi fără apă curentă.
Bivolii... şi bivolii au dispărut din sat.

Două reţete mişto - pe care vreau să le ţin minte şi să le repet


Prima, broccoli cu sos de iaurt - descoperită aici.
Am fiert broccoli (un buchet de circa 500 de grame) la abur.

Sosul: un iaurt de 400 g, zeamă de lămâie după gust, sare, piper, 6 căţei de usturoi zdrobiţi.

A doua, dovlecei crocanţi la cuptor - descoperită aici.
Dovlecelul (de mărime medie) se taie bastonaşe, se presară cu sare, se lasă cca 20 de minute, după care se usucă bine cu prosoape de hârtie. Se dau bastonaşele prin iaurt amestecat cu un pic de ulei de măsline, apoi prin pesmet amestecat cu brânză de oaie, rasă mărunt. Se încolonează [mi-a plăcut treaba cu încolonatul, aşa că am preluat-o :)] pe tava în care am aşezat hârtie de copt.
La cuptorul încins în prealabil, cca 20 de minute, până se rumenesc.
Se servesc tot cu sosul de mai sus.

Încă o chestie: pe cepapam.ro am descoperit nenumărate reţete faine cu dovlecel: pâine cu dovlecel, brioşe cu dovlecei şi morcovi, chiftele de dovlecei, musaca de dovlecei cu carne şi multe, multe altele.
Dacă dai căutare cu broccoli... la fel, te poţi inspira la nesfârşit.
Şi aşa mai departe...

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Naomi şi Rooney

Adore. Ce dezamăgire!
Am ales filmul pentru Naomi Watts, de care-mi place nespus (parcă în 21 de grame am descoperit-o, apoi am admirat-o în Vălul pictat).
Nu ştiu cum e cartea lui Doris Lessing, care stă la baza scenariului, dar filmul e un fiasco. Personajele nu conving deloc-deloc, par doar să spună nişte vorbe şi cam atât. Nici măcar ochii albaştri şi mari ai lui Naomi plângând nu m-au mişcat. Totul mi s-a părut lipsit de orice emoţie.
Aşa încât am avut impresia că mă uit la o telenovelă în care toată lumea e bogată, nu are nici un fel de griji pe lumea asta decât să se bronzeze sau să facă surfing, să-şi arate spre admiraţia privitorilor corpurile perfecte şi să facă sex, mai mult sau mai puţin pe furiş.
Uşile permanent deschise ale budoarului celor două doamne de patruzeci de ani, disperate că îmbătrânesc şi tot atât de disperate să se simtă tinere şi admirate de bărbaţi tineri, frumoşi ca nişte zei (cum se spune la un moment dat în film), nu impresionează în felul în care şi-a dorit regizoarea. Ideile evident feministe nu au pic de substanţă. Se pune mai degrabă accentul pe acţiuni şi peisaje, decât pe trăiri profunde, emoţie, frământări. Mda... pare un film povestit alandala de un nene prietenului său care nu avea televizor, în nu mai ştiu ce reclamă: erau o dată ca niciodată două prietene care se ştiau din copilărie, fiecare avea câte un băiat, ei au crescut, aveau vreo douăzeci şi ceva de ani, şi fiecare dintre ei a sedus-o pe mama celuilalt, nici n-a fost greu, că ele oricum voiau, şi pe urmă le-au părăsit, şi iar le-au luat, şi iar le-au părăsit, iar una dintre ele avea bărbat, şi ăla a plecat din Australia, nu mai ţin minte unde, dar cert e că s-a recăsătorit pe-acolo şi... zdrang! apare în film cu un bebeluş în braţe, şi toată lumea înţelege pe toată lumea, nimeni nu se supără pe nimeni, e o Oda bucuriei generală, de-abia spre final se ambalează unul dintre tineri şi, nemaisuportând minciuna, strică toate aranjamentele, ca să se ajungă iar de unde s-a plecat, adică la cele două mame cu cei doi fii plutind la voia întâmplării pe o plută a bogăţiei şi amorului.
Sorry pentru regizoare, dar nu i-a ieşit ab-so-lut ni-mic!

Tot un film oarecum proaspăt ieşit pe ecrane, Side Effects, ne aduce în faţa ochilor o Rooney Mara uimitoare.
Când după vreo juma' de film se dă de înţeles că lucrurile este probabil să stea altfel decât ni s-a spus (nouă, spectatorilor) să credem şi începem să bănuim că miza e alta decât cea sugerată până atunci... efectul scontat este obţinut, cel puţin eu, una, nu am mai trăit genul ăsta de spaimă de la Primal Fear încoace, film în care Edward Norton m-a cucerit pentru totdeauna!
Nici Jude Law nu e de lepădat. Iar Catherine Zeta-Jones are un chip (frumos) atât de impenetrabil, încât te poate convinge de absolut orice.
Thrillerul ăsta o avea şi hibe, nu zic nu, dar pe mine m-a prins în mrejele lui şi nu mi-a mai păsat, atâta vreme cât nimic flagrant nu m-a trezit.

miercuri, 9 octombrie 2013

Ei bine, îmi place Nuri Bilge Ceylan!

Uzak (ce sonoritate faină are cuvântul, nu?) (Departe) e un film din 2002, cu premii şi devenit celebru.
Mehmet, un fotograf instalat în Istanbul, divorţat dar încă iubind-o pe fosta, în plină criză existenţialistă, cedând profesional deşi inspiraţia îl mai vizitează când şi când (de fapt, arta lui e încă necunoscută; în viaţa de zi cu zi, Mehmet fotografiază plăci ceramice pentru o fabrică), cu o mamă bolnavă, proaspăt operată, se trezeşte că soseşte în vizită vărul lui de la ţară, şomer, sărac, simplu, care vrea să-şi caute de lucru la oraş. Momentul e cât se poate de nepotrivit pentru Mehmet, iar pe fondul schiţat mai sus, relaţia cu Yusuf e din start sortită eşecului.
Desigur că Yusuf nu-şi găseşte de lucru, vine ninsoarea şi omul umblă în pantofi prin zăpadă, de ţi-e mai mare mila de el, apoi încearcă să cunoască o fată dar ratează, în cele din urmă cedează şi pleacă... nu se ştie unde, dar cel mai probabil înapoi în satul lui.
Felul în care Ceylan arată toate astea mi s-a părut cuceritor. În primul rând, imaginile sunt memorabile. Vorbele sunt puţine. Tăcerea e ea însăşi personaj. Insistenţa unor cadre aproape statice mi s-a părut mai grăitoare decât o mie de cuvinte. Tăcerea, nemişcarea clocotesc de fapt de înţelesuri.
Ambele personaje - Yusuf şi Mehmet - stârnesc compasiunea, sunt amândoi de înţeles - Mehmet e prea prins de propria-i dramă, iar Yusuf nu are cum să facă mai mult decât poate şi este el. Aşa că rezonezi şi cu unul, şi cu celălalt.

Üç maymun (Trei maimuţe), din 2008, are un fir ceva mai complicat, dar nu foarte: un politician omoară un pieton, dar îl convinge pe şoferul lui să facă puşcărie în locul său. Contra cost, desigur. Hm... Cât stă Eyup după gratii, afară se întâmplă chestii complicate, aşa că după nouă luni când omul iese, viaţa lui e cu totul alta. Lucrurile se precipită, evenimentele se complică şi mai şi, iar finalul pare să pună o oarecare ordine în existenţa lui Eyup, dar doar aparent. Pentru că relaţia cu soţia şi fiul e compromisă, soţia îşi trăieşte propria dramă, fiul la fel, şi toţi trei par că-şi vor continua viaţa în aceeaşi casă, dar despărţiţi de ziduri de netrecut, fiecare singur. La toate astea, se adaugă o poveste tragică mai veche din existenţa lor, încă nevindecată, vie, dureroasă - un copil pe care l-au pierdut, înecat se pare, dar care revine fantomatic în mintea fiecăruia dintre ei, într-un fel sau altul, în general în clipe de tensiune şi singurătate.
Este un film extrem de trist, te face să te simţi şi tu închis în capcana în care sunt prinse personajele, şi e cu atât mai dramatic totul cu cât nu există vreo rezolvare reală, aşa că nu poţi decât să taci şi să stai la fel de neputincios precum cei trei.

marți, 8 octombrie 2013

Despre frici

Ils (2006), despre care de-abia acum am aflat că există, mi-a plăcut da capo al fine. Întâmplarea de început, de dinainte de generic, te face din prima clipă atent la cele ce urmează. Şi suspansul nu întârzie să se anunţe. De altfel, toată structura filmului se bazează pe asta: suspans construit pas cu pas, bine dozat, în creştere gradată, până la bum! lovitura finală.
Am pornit să văd filmul pentru că... acţiunea se petrece în România. De altfel, la început, vedem Casa Poporului cu bulevardul amplu, comunist - imagine adorată de occidentali.
Deşi inspirată dintr-un fapt adevărat, întâmplarea cu pricina nu s-a petrecut în România, ci în Cehia. Şi zice Mihnea Columbeanu în cronica sa (o analiză atentă a filmului, cu plusuri şi [se pare, multicele] minusuri, făcută în stilul lui bine cunoscut, alert, concret, fără concesii):
Povestea porneşte, aşa cum anunţă şi genericul, de la un caz real - însă petrecut în Cehia, cu doi austrieci ca victime. Deşi nu ne măguleşte deloc, e lesne de înţeles motivul pentru care cei doi cineaşti francezi au mutat-o în arealul danubiano-pontic, pe care 87,41% din tot europeanul care se respectă îl vede ca pe un ghiveci de aurolaci ieftini de regulat, foşti kaghebişti ajunşi mafioţi şi ortodocşi fundamentalişti vânători de unguri (plus Dracula şi capitala la Budapesta, dacă-i un american ce se respectă).
În fine, una peste alta, ochiul meu profan într-ale filmului nu a cârtit pe parcursul alergării prin labirinturile casei, pădurii, minţilor rătăcitoare. Şi totuşi, citind apoi cronica, am fost de acord că da, filmul poate că ar fi câştigat în mister dacă toate acele personagii malefice ar fi rămas mai ceţoase şi dacă finalul ar fi fost ceva mai puţin explicit.
***
Tot despre frică, dar de o cu totul altă factură, este Io non ho paura (şi mai vechiuţ, 2003). Aici, protagonistul este un copil de 11-12 ani care nu se află nici o clipă în pericol, aparent. El doar asistă la un eveniment oribil şi nu intervine... decât la un moment dat, când definitivul pare iminent şi puştiul înţelege că doar el mai poate face ceva să împiedice tragedia.
Finalul mi s-a părut un pic siropos, dar oarecum în stilul filmelor italiene care, pe ici, pe colo, aruncă în joc condimente cu efect de film indian lacrimogen, însă se justifică. Tot gândindu-mă, m-am întrebat: Aşa, şi? Tu cum l-ai fi văzut? Şi mi-am dat seama că era singurul posibil, din clipa în care tatăl copilului propune drept soluţie a crizei jocul cu băţul mai scurt printre cele lungi. Este evident ce trebuia să se petreacă - zarurile sorţii fuseseră aruncate şi nu se mai putea face nimic.
Să nu uit: peisajele din film sunt splendide, câmpuri nesfârşite cu lanuri de grâu aurii, ici-colo maci roşii, senzaţie de libertate şi zbor, copilărie (care ar trebui să fie) fericită şi fără griji. Nici nu ai bănui că, într-un asemenea spaţiu vast al libertăţii fără sfârşit, pândeşte răul din noi.

Ah! Réponds à ma tendresse! Verse-moi, verse-moi l'ivresse!

Cafea cu lapte, greţuri şi dureri de cap

Veşti rele dinspre Eminescu. Balauri, căpcăuni, forţe ale răului şi nedreptăţii prinzând puteri, săbii sclipind în soarele rece, prea rapid şi neînţelept scoase din teci, uzul raţiunii ferecat cu mii de lacăte. 
The end?

Ieri, zi proastă...
Citesc A Cup of Comfort - despre surori. Iar spun: aşa s-a nimerit, la capitolul obligatoriu. Nu a fost alegerea mea, ci pur şi simplu întâmplarea. Stranie coincidenţă, din nou, o aşa lectură, într-o aşa perioadă... Semne? Şi semne că ce? Că nu trebuie sau că trebuie să abandonez?
The end?
Cartea pe care o citesc este o minciună mare de tot, îmi spun.
Dacă mă uit în jurul meu, văd mai degrabă discordie, ură şi neînţelegeri decât ce scrie în cărţile astea de...  popularizare a sentimentelor.

vineri, 4 octombrie 2013

Vineri, după ce am mâncat supă de găluşti


 
În grădina mea, dovleceii-floare sunt de două feluri: cei care devin ciorbă sau tocană (dreapta); şi cei care aşteaptă să pice bruma pe ei, apoi să fie spintecaţi şi prăduiţi de semincioare (stânga).

 ***

Depănuşez porumbii, unul câte unul, şi văd cum mai toţi sunt ştirbi. Dar nu mă-ntristez. Deloc. Îi privesc neputincioasă, îi arunc.
De-abia pe la jumătatea rândului, când dau de ăl bolnav-bolnav, rămân cu ochii căscaţi şi simt fiori-fiori-fiori pe şira spinării!


Roşu, galben, albastru, verde – ce era asta? Coarda în trei? :)



Crengile sunt neclintite. Zbuciumul lor de ieri şi alaltăieri a încetat.
Sunt ca-n somnul de după o suferinţă.
Aseară am alunecat în somn fără să-mi dau seama, ce bine!
În Suflete moarte, Cehov pomeneşte la un moment dat de somnul buştean. Doar fericiţii au privilegiul.
Şi-mi mai place somnul lui Cănuţă-Om-Sucit! Of, cât îmi place somnul lui Cănuţă-Om-Sucit, care, cotonogit bine de stăpânul său, a dormit buştean pe mindir, până la ziuă, ca după un zaiafet.
Linia dintre suferinţă şi zaiafet e tare diafană, iar când e vorba de somnul de după, nici nu mai contează dacă eşti de-o parte sau de alta a ei.
Azi-noapte, până pe la 3, am dormit buştean. :)

Joi, după ploi

Tot lecturi... dar cu piedici. Iaca:

 

marți, 1 octombrie 2013

Plouă (şi) cu nuci

Nu mai e nevoie ca nucii (3 la număr) să fie bătuţi.
Vântul a doborât toate nucile.
Clopoţeii se agită şi ei, precum le cere momentul (se văd vag în foto).

Brrr... Toamnă gri, toamnă gri...
Cam devreme!

Anul trecut pe vremea asta, era caniculă, remember?

Tabloul lui Mendeleev reloaded

Primesc un banc de la J.:
Doi ţigani făceau integrame. 
- Metal preţios, zice unul.
- Haur? 
- Nu haur, că e din trei litere. 
- Fer!

Ceea ce mi-a amintit de un episod care pe noi ne-a făcut să ne hlizim pe subt mustăţi: eram la farmacia veterinară cu T., să luăm diverse pentru animăluţele noastre, când intră intempestiv o tanti şi se repede la farmacistă, cu voce ascuţită, în prestissimo:
- Nu vă supăraţi! Fer pentru purcei aveţi? 

P.S. Sâmbătă, 5 octombrie, la gura sobei, în timp ce T. aprinde focul, mi-am amintit de banc. Mă ghemuiesc şi eu lângă T. şi i-l spun. La care el, hlizindu-se, îmi replică:
- Fer pentru purcei aveţi?