luni, 17 februarie 2014

Fiindcă e luni sau fiindcă trăim în România?

În autobuz e aglomeraţie maximă. Stau într-un picior, geanta mi-e grea ca o piatră de moară - am înghesuit în ea două cărţi de cca 350 de pagini şi un manuscris tot cam aşa de consistent, toate pentru editură; cutia cu mâncare pentru prânz; un iaurt, o banană, un sandviş minuscul pentru micul dejun; tocul cu ochelari, telefonul, cărticica pe care o citesc pe drum; alte mărunţişuri, de genul clamă pentru păr, mănuşi, portofel, chei etc.
Sprijin geanta pe picior - chipurile, nu am voie să car, încă vreo 8 luni de-acum înainte.
Mă doare spinarea. Mă doare capul. Mă gândesc la viaţa într-o ţară ce pendulează dintr-o extremă într-alta a răului, la munca plătită prost şi cu mari întârzieri, la vacanţele patronilor în timp ce-şi lasă acasă angajaţii neplătiţi. Am obosit deja, şi nici n-am plecat bine de-acasă. Mă uit ca prin ceaţă la un cuplu de bătrânei cu haine ponosite, care se ciorovăie pe nu ştiu ce temă. Cedează ea:
- Bine dragă, gata. Deşteptăciune ce eşti!
Ajung. Îmbufnată. În secretariat, discuţii cu efect de gaz pe foc. Sus, arunc piatra, după care despicăm cu toatele firul în o mie. Inutil, interminabil, repetiruri lipsite de substanţa soluţiei.
Apoi ne aşezăm, ne deschidem laptopurile, ne ascuţim creioanele...
Acum e linişte.