sâmbătă, 28 martie 2015

Der letzte Mentsch (Ultimul om)

Un film plin de emoție: despre bătrânețe și întoarceri în timp, despre copilărie și locul nașterii, despre prieteni, părinți, lagăr, amintiri dureroase, despre înțelegere, compasiune și cineva care îți duce povestea mai departe, despre împăcarea cu propria-ți biografie, despre viață și moarte.
Dar mai ales despre căutarea identității adevărate, când simți că nu mai ai timp.

Închide ochii. Ascultă zgomotele. Îți spun o poveste. Povestea pe care vrei tu să o auzi.
(Acum plouă. Se aud picăturile de ploaie cum cad zgomotos, monoton, pe pervazul exterior, din tablă. Închid ochii. Ele îmi spun o poveste. Povestea pe care o aleg eu.)


Deschizând poarta spre trecut:


vineri, 27 martie 2015

Lecția din 368

Azi am trecut pe lângă statuia lui Xenopol și mi-am adus aminte că nu am scris despre bătrânul de ieri din 368, care-și luase drept interlocutoare o tânără. Replicile ei nu prea-mi ajungeau la urechi, dar pe ale domnului le auzea tot autobuzul.
- La ce sunteți studentă?
- ...
- Științe Politice? Politica nu e o meserie, domnișoară. Știți ce e politica? Ce definiție are?
- ...
- Nu, domnișoară. Politica e demagogie. Asta e definiția. E o invenție. Partidele politice au apărut la 1848. Era mai bine fără ele. Ce e puterea?
- ...
- Nu, domnișoară. Puterea este voința poporului. Dacă ar fi după mine, aș pune miniștri din societatea civilă. La Educație, un profesor, care să știe ce înseamnă învățământ... Am fost profesor 39 de ani. Am plătit taxe ca să fac o facultate. Facultatea gratuită e invenția comuniștilor.
- ...
- Cine nu avea bani primea bursă. Uitați, Xenopol! Și pare-mi-se că și Iorga. Oricum, Eminescu, sigur. Pe vremea lui Carol, era 750 de lei taxa. Iar un examen, 125 de lei. Vă dați seama ce-nseamnă asta? Nu-ți puteai permite să nu-nveți carte. Știți care e regretul meu? Că în 39 de ani, nu am lăsat nici un student repetent. Fără repetenți, aia nu e școală!

miercuri, 25 martie 2015

Bun, bun

O combinație câștigătoare: paste cu avocado (și 2-3 căței de usturoi, o jumătate de linguriță de pastă de hrean, sare, un strop de zeamă de lămâie și, opțional, un bulgăraș de brânză)


Săpun cu mentă

Săpunul s-a întărit cum trebuie, l-am scos din formă în dimineața asta. L-am tăiat, au ieșit șapte bucăți.
Miroase plăcut a mentă, am pus și frunze de mentă măruțite, și ulei esențial de mentă (în timp, parfumul o să se estompeze).
Soda caustică a avut puritate de aproape sută la sută, iar asta se cunoaște.
Acum, la uscat cel puțin patru săptămâni.


marți, 24 martie 2015

Turtă dulce, rețetă medievală

Rețete de turtă dulce sunt cunoscute încă din secolul al XI-lea, când cruciații au adus din Orientul Mijlociu ghimbirul, un condiment extrem de scump la vremea aceea.
Prin secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când ghimbirul devine mai accesibil, turta dulce se vindea din belșug la bâlciuri și avea mare succes printre copii, dar nu numai.
O rețetă din secolul al XV-lea, adusă în prezent de Gerard Baker, zice că turta dulce se făcea din miez de pâine veche mărunțit, miere și praf de ghimbir (3-4 felii de pâine veche, adică cca 150 g; 150-200 g de miere; o jumătate sau chiar o linguriță de praf de ghimbir). (Poate și câteva alune măcinate, zice o rețetă și mai veche. Iar aici se spune că se punea și o linguriță de scorțișoară și o jumătate de linguriță de piper alb măcinat.) Se amesteca totul pe foc, până se îngroșa. Nu se punea la cuptor. Se turna într-o formă și se lăsa la uscat 2-3 zile, într-un loc cald, lipsit de umezeală. Se întărea și era lipicioasă. Și foarte gustoasă.
Rețeta merită încercată (chiar am de gând s-o fac, mai ales când am musafiri care țin post), se pare că rezultatul este extrem de savuros, combinația fiind apreciată și în zilele noastre.
*
Azi, sâmbătă, 28 martie, am încercat rețeta.
Turta dulce nu e rea - totuși piperul alb se cam simte, cred că trebuie ori mai puțin, ori deloc.


luni, 23 martie 2015

Porumbeii

Azi după-amiază, la Piața Romană erau mulți porumbei. Se țineau cu toții după o doamnă în vârstă. Nu mică mi-a fost mirarea când, la un moment dat, doamna s-a oprit și a scos din bagaj o pungă de grâu și le-a aruncat boabele. Pasămite, porumbeii o cunoșteau de s-au ținut după ea, știau că-i așteaptă o masă îmbelșugată. Ce deștepți sunt! Nu? :)

E dimineață iar

După un weekend cu soare, de ce trebuie azi să fie așa de cenușiu?
M-am trezit, am pus de cafea, după care am inspectat răsadurile. Sunt simpatice, de-mi vine să le pup!

Citind The Girl on the Train, de Paula Hawkins, mi-am amintit de-ale mele, ca de obicei (mă gândesc că, din moment ce fenomenul ăsta devine obsesiv, ar trebui să mă apuc să scriu o carte despre cum lecturile interferează cu autobiografia și scot perseverent la lumină tot felul de nimicuri sau de grozăvii).
Mă opresc din citit și mă chinui să-mi amintesc care era traseul trenului meu (de fapt, al nenumăratelor mele trenuri, care erau mereu același) și ce vedeam pe fereastră. Ieșind din gara mică, treceam pe la barieră, unde stăteau înșirate mașinile care mergeau înainte spre București, sau la dreapta spre Amara. Ori intrau în oraș (acum, zona s-a schimbat dramatic, e un sens giratoriu și un Kaufland care globalizează românimea). Apoi, Ambianța (îmi amintesc cum mergeam cu mama să vedem mobilă), care avea să devină muzeu. Muzeul Agriculturii din România, unde Ciucă și-a expus pe perete bocancii cu care a pornit în lume să caute unelte agricole din vremuri apuse (încep să cred că e o regulă ca indivizii care realizează chestii remarcabile să aibă o doză semnificativă de nebunie și să-i chinuie pe oamenii dimprejurul lor, după care pierd controlul, măsura, o iau razna, dau eventual în megalomanie - aveam să-l cunosc binișor pe-acest antipatic-la-suprafață domn). Apoi blocurile cu patru etaje (așa-zisele cutii de chibrituri), modeste, mărunte. Pădurea... râul... dealurile care păreau uriașe... de fapt, două movilițe de pământ galben, acoperite de ierburi mărunte, inedite în peisajul nesfârșit de câmpie. Cine ar fi crezut că, după ani și ani, amintirea acestor movilițe va stârni lăcrimări secrete, înghițite cu noduri?

Magazinul de mobilă Ambianța (sursă foto, aici)

vineri, 20 martie 2015

Viaţa e frumoasă! - Prima zi de primăvară 2015!

La gura de metrou Piaţa Romană erau câteva tinere care arătau lumii pancarte vesel colorate pe care scria [nu ştiu dacă chiar asta, dar asta era ideea :)]:
Mă bucur că exişti!
Viaţa e frumoasă!
Zâmbeşte, fii vesel!
Ai un zâmbet minunat!
etc.

Când şi-au dat seama că vreau să le fotografiez, s-au aliniat rapid şi au zâmbit larg.
Le-am mulţumit şi le-am făcut cu mâna zâmbind la rândul meu.
Ce idee grozavă! M-am binedispus instantaneu.
Ce puţin ne trebuie să zâmbiiim... dar trebuie să ne aducă cineva aminte. :)

Ziua Internațională a Fericirii

Femeile și viața lor

"O zi din viața mea nu arată prea fericită. N-avem de muncă, adică să mergem la serviciu, ca să putem întreține familia. Ne ocupăm cu curtea, cu spălatul, facem mâncare. Maria"

În față la ASE e o expoziție de fotografie și povești spuse de femei din toate mediile sociale. Am făcut câteva fotografii stângace cu telefonul, rapid cât să incomodez cât mai puțin trecătorii.

Inițiativa aparține Coaliției pentru egalitate de gen
Fotografiile și textele lor pot fi văzute aici:
http://ongen.ro/timpulfemeilor/#prettyPhoto
Fotografii de Gabriel George și Ioana Moldovan

Mă întreb: eu cum mi-aș sintetiza viața în 2-3 fraze? :)

joi, 19 martie 2015

Adineauri

Afară cade viguros măzăriche.
Intru în curte şi-l surprind pe portar fredonând de unul singur:
- Măzărică, măzărică, măzărea...
Când în sfârşit mă vede şi el, zice râzând:
- E chiar măzărică!
- Este! zic, şi râd şi eu.
Mă bucur în sinea mea că nu am transplantat în grădină hortensiile, liliacul, magnolia.

Vreme rece, aseară aproape lapoviță

Mi-au plăcut povestirile lui Eric Emmanuel Schmitt, o să caut la Metropolitană și Oscar și Tanti Roz, după care s-a făcut și film, pe care vreau să-l văd dar nu l-am găsit încă.

Nu-mi place să văd filme la mall, asta e cert. Deși ecranul mare e fascinant, nu pot face mereu abstracție de lumea atât de gălăgioasă din jurul meu - aseară, la Aferim!, un nene mi-a ronțăit o juma' de ceas în urechea dreaptă, apoi se apleca peste scaune să ceară - cu șopocăieli din alea sonore, din care înțelegi tot - nu știu cui sticla de cola, iar în fața mea se tot drăgăleau doi tinerei.

În drum spre casă, îi povestesc lui T. cum dimineață, în autobuz, pe scaunele din fața mea stăteau un el și o ea, un cuplu, nu foarte tineri, dar nici de vârstă medie, poate aveau cam 35-38 de ani, care au vorbit necontenit (el, ușor teatral; ea, mai discretă), lucruri obișnuite (de genul, spaima lui vis-ce-ra-lă de dentist) sau lucruri pe care doar ei le înțelegeau, și toată trăncăneala lor m-a făcut să-i văd ca pe un cuplu viu, sintagma asta mi-a venit în minte; iar după ce autobuzul s-a golit la Eroilor, după ușa de la mijloc, pe primele scaune în stânga, stăteau un el și o ea, trecuți ușor de vârsta medie, poate aveau cam 53-55 de ani, muți, se țineau de mână, ea privea fix pe geam, iar el, cu umerii căzuți, privea fix în pământ, erau îmbrăcați în culori sumbre și, cu siguranță, aveau un necaz copleșitor - nu am mai văzut asemenea chipui triste și mute decât în filmele rusești.

Am visat azi-noapte că eram într-un supermarket care era de fapt Auschwitz-ul, eram obligați să ne dezbrăcăm, apoi să executăm diverse ordine, și m-am întâlnit cu Daria, care era foarte rebelă, nu asculta de nimeni și, văzându-mă așa de obedientă, s-a purtat rece cu mine.
Și mai era o tipă (nu reușesc să o identific), care avea un coș pliiin cu vârf de produse, dar refuza să le plătească pentru că se simțea păcălită, produsele erau anunțate ca promoție cu reducere, dar de fapt erau foarte scumpe - dintre ele se remarca un telefon de duș (piesa aia din capătul furtunului de duș). Și cam atât.
Aiuritor!

Și, ca să închei pe un ton roșu, T. mi-a adus un ceainic.

Mai întâi mi-a trimis poza asta pe e-mail, ca să fie sigur că nu dă chix. :) Apoi a uitat ceainicul vreo 2 zile în portbagaj și, în sfârșit...

luni, 16 martie 2015

Brebenei



N-am vrut să vin acasă fără brebenei.
Am dat de două ori roată pieței și, până la urmă, am găsit - rebegiți, semiofiliți...
Acasă, în apă, și-au revenit!
Nu pot lucra dacă nu am flori pe masă - ideea asta mi-a răsărit azi în minte, în drum spre casă. De-aici abaterea pe la piață...

Durere de gât, dropsuri cu miere și propolis.
La cină, iaurt cu o portocală cubulețe și o lingură de miere.

T. mă sună să mă întrebe dacă am auzit de Valer Barna-Săbăduș. Caut apoi pe net, sunt uimită de vocea lui, postez Pergolesi pe FB.

*

E ciudat sau e normal ca prietenii regăsite după 20 de ani de pauză să nu mai fie ca altădată?




duminică, 15 martie 2015

Amintiri din Epoca de aoleu

Pe vremea lui Ceșcuță, când nu se mai găsea nimic, verișoara noastră mai mare, Aurelia, ne-a învățat să ne facem singure cordoane șic. Nu mai țin minte de unde luam șnurul (dar o să mă mai gândesc), însă era tot ceva de genul deșirat nu știu ce saci sau vreo chestie de-asta la care nu te-ai fi gândit.
Sigur că toată treaba asta a trecut în uitare - în prezent, nici sub tortură nu mi-aș mai fi adus aminte singură cum împleteam cordonul.
Ca să dau azi, din întâmplare, peste acest site, unde tocmai nodul care stătea la baza șnurului aurelian este explicat:

Sursa, aici

...

Pe canapea adineauri, lucrând, m-a răzbit frigul. Mi-am ridicat picioarele și, pentru că mi-era lene să iau un pled, m-am întins și mi le-am acoperit cu o pernuță. Și atunci, mi-am amintit brusc gestul ăsta,  îl făceam ca să-l legăn pe Cris pe picioare.

Și mi-am amintit că azi-noapte am visat acel joc care-l amuza foarte tare când era mic, când îl atingeam pe frunte, bărbie, ochi, obrăjori, iar la final îl trăgeam ușor de năsuc:
Mama, tata, frați, surori... și tu ce cauți aici?

Și tot cu hohote de râs și apăsat pe năsuc - după ce atingeam, la fiecare cuvânt, fruntea, nasul, obrazul drept, obrazul stâng - era și jocul ăsta:
Trece moșul prin salon
Și apasă pe buton:
Țrrrrrrrrrrr...

*


MacMillan, pe ultima sută de metri de lucru

miercuri, 11 martie 2015

Nurci și tigăi

Ieri dimineață, în stația de autobuz, o doamnă de vârstă medie, cu înfățișare decentă, vine țintă la mine. Eu am crezut că o să mă întrebe unde-i strada Pacienței, când colo...
- Doamnă, spuneți-mi și mie părerea dumneavoastră! Se mai poartă haina de blană?
Mă simt ca la candy camera, fac ochii mari de stupoare și nu-mi trece prin gând nici o replică, plus că nu aș fi în stare să emit vreun sunet articulat. Doamna nu se lasă intimidată de aerul meu încurcat.
- Mi-am cumpărat de-aici de vizavi o haină. Mi-au lăsat-o la 8 milioane. E din fâșii de piele și nurcă...
- Sigur, dacă e clasică, nu se demodează niciodată, îngaim, în sfârșit, deși mă îndoiesc că ce spun are vreo legătură cu descrierea pe care mi-o turuia doamna.
- Nu-i așa? La o biserică, duminica... Uitați, o am aici în sacoșă...
Noroc că se apropie de noi o altă doamnă, care întreabă ce autobuz să ia și ea până la...
Doamna numărul 2 o ia imediat în primire, o lămurește și încheie:
- Mergeți cu mine, vă arăt eu unde să coborâți.
(Slavă Domnului! Profit de clipa de neatenție a madamei cu blana și mă îndepărtez tiptil.)

Împrejurul meu în autobuz, lumea butonează telefoane. În fața mea, un el și o ea drăguți se tot pupă pasional. Ea îl mușcă de obrăjor, apoi îl pupă să-i treacă. Își pune capul pe umărul lui și atunci observ că poartă un ditai belciugul în buza de jos. O domnișoară are căști în urechi. În stație la Cișmigiu zăresc o doamnă cu părul tapat până la cer. Un domn care stă în picioare dezleagă integrame - când scrie, își pierde ușor echilibrul.
Îmi dau seama că mi-am uitat telefonul acasă. Tocmai azi, când mă întâlnesc cu fetele. Și când e ziua lui Cris. Scotocesc în geantă, cu o sclipire de disperată speranță, poate totuși... Dar, nu, nu, nu, nu e.
*
sursă, aici

Papa la Șoni. Decorat în culori cam tari pentru gustul meu. Inedite tigăile de pe pereți. :)
Mâncarea, foarte bună. Prețurile, acceptabile. Ador tarhonul, așa că, dacă în meniu e ceva cu tarhon, aleg fără să preget.
Muzica, faină, discretă.
(Raluca îi știa din Vama Veche, unde cred că atmosfera asta dădea mai bine în vacanță.)

Am ajuns acasă la 10 jumate noaptea. L-am sunat pe Cris și i-am urat la mulți ani. L-am trezit din somn. :)

Și-așa, s-a mai încheiat glorios încă o zi.

luni, 9 martie 2015

Început de martie

Anul meu va fi luminos și cald. Așa a spus baba mea de pe 4. :)
De joi a început ploaia.
Nu am pus nimic în grădină. Mi-a fost teamă de vifornița pe care o trâmbițau prognozele.
*
Metropola copilăriei este, în ochii de adult, un orășel modest și pipernicit, în care cea mai înaltă clădire pare o bojdeucă. Am trecut și pe lângă parcul în care mă dădeam în leagăn sau pe tobogan, ori în care, de Crăciun, era amenajat Orășelul Copiilor.
Hotelul în care lucra tanti Geta (pe-atunci se numea mai frumos, Muntenia), spitalul în care m-am operat de amigdale și polipi, casa de cultură în care am cântat Siciliana de Nottara.

vedere dinspre bulevardul Chimiei
*
Găinile au făcut vreo 200 de ouă.
D. avea pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor. M-a pus să rup un coltuc. Am ronțăit la el cu nespusă poftă. Unele legături nu se rup totuși niciodată.
Și M. ne-a răsfățat cu pâine de casă și alte bunătăți.
*
Ne-am întors acasă mai devreme decât plănuiserăm.

duminică, 8 martie 2015

Graurii noștri urbani



La fereastra noastră, azi-dimineață (foto: Tudor)

vineri, 6 martie 2015

Doi prieteni

Autostrada Soarelui

România, țară europeană, în secolul 21


Astea-s porțiunile reparate. Că mai sunt și unele cu gropi... Offf...

miercuri, 4 martie 2015

Fulgi de ovăz

Suntem dintr-odată foarte, foarte, dar foarte ocupați.
Avantajele jobului sunt puse în paranteză și dezavantajele tronează, cu colții la vedere. Să sperăm totuși că e temporar.

Visez urât. Nu vreau să mai notez vise.
Dimineață, trezirea și cana de cafea sunt o binecuvântare.
Ba chiar azi, razele de lumină de pe peretele din fața mea îmi descrețesc fruntea.
Mă pregătesc de lucru, de o zi grea; Grig și Ilie tocmai s-au culcat. :)

Vreau la Roma! Vreau în Provența! :)
Vreau în Provența pentru că tocmai am văzut comedioara A Good Year, foarte deconectantă. Acțiunea-șablon e previzibilă cap-coadă, dar ce casă, ce interioare, ce peisaje!!!
L. mi-a spus de Peter Mayle că a debutat cu un roman biografic. L-am găsit pe net, integral, l-am copiat pe e-reader. E plin de umor! Tocmai bine pentru relaxare într-o perioadă așa tulbure la editură.

Aseară am făcut batoane de cereale de ovăz, cu 2 mere, 2 pere, 2 banane, plus stafide, curmale, semințe de floarea-soarelui, de in și de susan. T. nu a fost curios să guste. :)
Iar verdictul meu este că... trebuie mai multe semințe, curmale și stafide!

Îmi plac panseurile unui tip (Vasi Rădulescu - tânăr, medic la un spital din București, poet, grozav observator al realității lui) de pe FB.
Pastilele lui sunt tonice. :)
Marea greșeală a omului? Că vrea mereu să devină altceva sau altcineva. Aleargă după imagini noi și vrea să dobândească aptitudini doar pentru a impresiona sau în iluzia evoluției. Nu își acordă timp destul pentru a se descoperi cu adevărat, pentru a-și cultiva realele calități; el fuge după închipuite îmbunătățiri care nu-l fac mai bun ci îl strică.

V.

Sau:
Să mai spunem și lucrurilor pe nume
Nu există dietă minune sau detoxifiere printr-un regim special. Au apărut nutriționiști ca ciupercile după ploaie, toți apar pe la TV, toți vorbesc de diete sau detoxifiere. Își fac publicitate pe spatele credulilor și naivilor, când de fapt sfaturile lor sunt lipsite de orice fundament, să nu mai zic de bun simț. Se asociază apoi pentru câteva amărâte de milioane cu nu știu ce produs de curățat colonul, complex de substanțe minune culese de pe versantul sudic al Everestului sau pietre de râu cu efecte miraculoase. Iar specialiștii, adevărații medici în diabet și nutriție, cu studii serioase în spate, sunt sufocați de acești șmecherași care au și o aroganță fantastică pe oriunde apar.

În primul rând, detoxifierea sau mai bine zis detoxificarea e procesul prin care anumite substanțe sunt scoase din corp cu ajutorul rinichilor, plămânilor, pielii, tubului digestiv. Asta se produce în fiecare secundă, e un proces continuu, bine reglat, natural. Un organism sănătos nu ține toxine în corp. Detoxifierea prin regim sau anumite produse e un concept fals. Puteți chiar da în judecată orice companie pentru reclamă falsă.
În al doilea rând, nu există dietă minune. Slăbești prin înfometare, prin aport caloric scăzut, prin deficit între ce primești și ce consumi, prin șiretlicuri de modificare stomacală. În unele cazuri pur medicale, intervențiile chirurgicale sunt salutare. În alte cazuri sunt soluții pentru lene. Orice om poate slăbi dacă mănâncă echilibrat și se mișcă mult, dacă se menține sănătos fizic și psihic. Nu există termen de "slăbire" ci de "optimizare a masei corporale". Grăsimea nu e semn de sănătate, cum zicea Flaubert; e semn de excese, de lene, de dezechilibre pe anumite componente metabolice precum și psihice. Când vrei să recurgi la o dietă știi că vrei să recurgi la o păcălire. Te păcălești pe tine.
Acum zece ani, untul era declarat nesănătos. În urmă cu puțin timp, The New Yorker avea pe copertă "Eat Butter" mare și vizibil. Ni se spune că nu e bun colesterolul, dar studiile noi tind să răstoarne iar totul: pare a nu conta colesterolul pentru riscul cardiovascular, ci inflamația în general și, cel mai important, zahărul. Omega 3 era promovat drept compus minune, acum e fleoșc. Ce considerăm azi nociv mâine poate fi ridicat în slăvi. Și invers. E relativ, cum zicea neamțul ăla pus pe șotii.
Ai grijă ce mănânci dar nu te duce în extreme. Fă din mâncat o bucurie, alături de cei dragi. Mișcă-te mult. Ține o linie cu alimente excelente, prietenoase cu corpul tău, cât mai naturale. Mai fă-ți uneori o plăcere, nu e tragedie. Bea o cola. Consumă un ecler. O bucată de friptură. Bea un pahar de vin la o poveste. Dacă toate astea sunt făcute cu echilibru și cu liniște, generându-ți o stare de bine (hedonism, da), dacă psihic ești puternic, dacă ții aproape gândurile pozitive, vei trăi frumos, vei arăta bine, vei rămâne sănătos.
La naiba cu restul.
V.

luni, 2 martie 2015

Suntem în martie!

1 martie
E cenușiu. Nici o rază de soare.
Ies să mă plimb.
Îmi iese în cale un trenci clasic, la preț atrăgător. Adjudecat!
Mai târziu, îmi iese în cale un coș tocmai bun pentru Grig. Adjudecat!
Iar mai târziu, am primit o echeveria frumoasă.

După-amiază, am avut chef de meșterit: am mai făcut o cutie pentru bibliotecă, în tehnica șervețelului.
Nu e perfectă, dar e drăguță (cu doi măgăruși drăgălași).

M-am documentat despre pregătirile care se fac de regulă de Paște (am selectat câteva DIY -  de genul, coroniță împodobită cu coji de ou și puișori din ciucurași, ouă vopsite natural etc.)
Și am reținut câteva rețete cu fructe, de la simpaticul Hugh (preferata mea, înghețata de mere și măceșe - oare o să mă apuc vreodată să fac așa ceva? :))

2 martie
Zi plină-plină de lucru. Castells.
Ședință despre program, predări etc.

Seara, pregătesc ficăței la grătar și salată de varză roșie.

Am primit un semn de carte foarte frumos de la Irina, făcut de ea, din flori presate.
Și mărțișoare simpatice (predominant, pisici - nu-i nimic de mirare. :) Nu?).

Baba mea este, în fiecare an, ziua de 4.
(S-a anunțat ploaie, of!)
*
Acum, la TV, despre cafea.
Sarah Schenker este guru al cafelei (!).
Cofeina e un stimulent natural, dimineața înviorează.
Ce noutate, nu? :)