joi, 16 aprilie 2015

Atlasul norilor

Șase povești care mi s-au părut destul de greu de urmărit - nu neapărat ca fir narativ, pentru că fiecare dintre ele avea același subiect clasic, deloc criptic: lupta dintre bine și rău.
E adevărat, cu accente de povești de iubire și năzuința de libertate.
Totuși, fiind un puzzle cu piese din ce în ce mai mici (pe parcursul celor trei ore și un pic din film, secvențele din fiecare poveste erau tot mai scurte), întregul, ca să fie recompus, cerea din ce în ce mai multă atenție - iar spectatorul (eu) era din ce în ce mai obosit. :)

Partea foarte, foarte proastă a situației a fost că am văzut filmul pe canalul național tv - un post comercial care te intoxică efectiv cu pauze publicitare extrem de dese și lungi, adică de aceeași anvergură cu cele de pe suratele sale mai celebre, protv și antena 1, așa încât poți foarte simplu să ajungi să picotești până când este reluat filmul. Mai ales că e miez de noapte și mai ales că, odată ruptă magia, e greu să se mai lege la loc.

În fine, cu toate că am urmărit greu trecerea personajelor prin șase secole disparate ale istoriei trecute și viitoare ale umanității (deși, repet, fiecare poveste în sine nu conținea filosofii greu de asimilat, dimpotrivă, clasice în substanță și expunere) și am trăit mari frustrări create de întreruperile lungi și dese, după ce filmul s-a mai așezat un pic în mintea mea, m-am trezit cu gândul la el și cu senzația că aș vrea să-l revăd - ca și cum ai vrea să admiri plenar un lingou de aur, și nu să te mulțumești doar să întrezărești câteva sclipiri de-ale sale care te fac să crezi că sunt sclipirile unui lingou de aur. :)

*
Sub machiajul canibalului nu am dibuit ce actor se află. De fapt, toate machiajele au fost spec-ta-cu-loase. Și pe Hugh Grant l-am recunoscut greu. Susan Sarandon avea la un moment dat un profil de zeiță greacă, fabulos. Tom Hanks e uluitor în toate personajele, la fel englezul care-mi place atât de mult și al cărui nume nu mi-l amintesc niciodată și trebuie să trag cu ochiul pe imdb: Jim Broadbent. Pe Halle Berry pe post de Jocastă nu aș fi recunoscut-o nici sub tortură. Ș.a.m.d. Chipuri proteice, deși mereu aceleași, aspirații repetate într-un cadru diferit, deși evident mereu aceleași.
În mod clar, nu am putut ghici (efectiv, despre asta e vorba) cine se ascunde în spatele fiecărei măști - iar ăsta este un alt motiv pentru care aș revedea filmul.

Regizorii filmului sunt ei înșiși povești uimitoare, care uneori transcend parcă realitatea (cel puțin, pe cea pe care putem noi să o digerăm).
Lana Wachowski, de pildă, a fost cândva un Larry (habar nu aveam, aflu asta dintr-o cronică semnată de Andrei Gorzo). Împreună cu fratele său, Andy Wachowski, a regizat uimitorul Matrix, care e un reper indiscutabil în cinematografie, chiar și pentru cei care nu-s foarte pasionați de genul SF.
Tom Tykwer, neamț, a regizat minunatul Run Lola Run, pe care, deși l-am văzut acum mai bine de 10 ani, încă-l am viu în minte, marcându-mă cumva prin ceea ce la vremea aia mie mi se părea inovație în a spune o poveste.

Andrei Gorzo mai spune în articolul său că, la început de secol XX, David W. Griffith "deja rafinase cam tot ce se putea rafina în domeniul narării de acţiuni simultane prin montaj paralel", și că acesta revenea în anul 1916 cu Intolerance: Love's Struggle Throughout the Ages, "un montaj paralel de poveşti plasate în epoci diferite, din asocierea cărora reieşea că, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, iubirea de semeni a dat lupte grele împotriva forţelor intoleranţei".
Așadar, "toate-s vechi și nouă toate".