vineri, 8 mai 2015

Carabulea

"Odăile sunt ca niște vaste cutii de rezonanță care țin minte tot",  se spune în filmul lui Mircea Săucan, Casa de pe strada noastră.
La fel, nedispărută senzație încă nici astăzi, am simțit acum mulți, mulți ani, când am intrat în casa goală a familiei Carabulea. Bătrânii muriseră, copiii se risipiseră. Grădina era vraiște, pivnița plină de case de păianjen, vița-de-vie crescută anapoda. Agoniseala de-o viață era o ruină. Doar pătrunjelul era bogat, des și verde, vesel, parcă așteptând să fie cules și spălat pentru tocănița care tocmai fierbe pe plită, în așteptarea oamenilor de la lucru. Dar cineva golise odăile de mobilă. Rezonanța încăperilor era stranie. Pereții păstrau urmele de tapet. Ca la un moment, într-o odaie, pe plita unei sobe, împrăștiate în dezordine, câteva fotografii. Chipuri necunoscute. Imortalizate într-o clipă de fericire, expuse acum indiscret în fața unor oameni străini, aflați întâmplător pe-acolo, în grabnică trecere.
"Și corabia plutește mai departe, cu alți călători."