joi, 11 iunie 2015

Filoscofii aiuristice şi aiuritoare eşuate în bifidus

Clarice Lispector, cu romanul ei greu şi, pe alocuri, foarte greu, mă împinge să rămân pe gânduri împotriva voinţei mele, cu chestii mai necotidiene, ca de pildă de unde vine, concret, omeneasca spaimă viscerală de moarte şi cum învăţăm să trăim cu ea, unii reuşind să fim echilibraţi şi poate fericiţi, alţii continuu deprimaţi, retraşi, introvertiţi, unii să avem o viaţă gălăgioasă şi exuberantă, alţii să fim bântuiţi de chinul gândului ş.a.m.d.
Unde să cauţi izvorul neliniştilor? În propria-ţi biografie, în firea ta, în firea lucrurilor, în cărţi? Cine să te ajute să accepţi? Un mentor, un duhovnic, sora, fratele, părinţii, tu?
Obiectele în jurul tău se uzează, copiii şi tinerii vin din urmă, tu te retragi (mi-o tot amintesc pe Dorina Zidăroiu, gazda mea groaznic de bătrână din adolescenţa mea: de-abia aştept să mor, că m-am plictisit... iar eu o priveam perplexă şi o ascultam înspăimântată până-n măduva oaselor mele june).
Sigur, vei mai trăi o vreme în mintea celor care vin după tine (cum mai trăieşte azi un pic Dorina Zidăroiu în mintea mea), poate chiar şi în fiinţa lor. Dar, cum se spune, cu ce te încălzeşte asta? Căci tu, tu cel pe care-l ştii, nu mai eşti...

Închid cartea, cobor din treișaișopt. Ajung la coloane, traversez distrasă de asemenea bulibăşeală de zbuciumuri şi, când pun piciorul pe trotuar, tresar din gânduri când mă abordează o tânără drăguţă şi mă aduce fix cu tălpile pe asfalt:
- Zuzu vă oferă un iaurt cu bifidus.