duminică, 7 august 2016

Am crezut că-i luni și, când colo, mi-am dat seama brusc și vesel că-i duminică

Nu știu de ce, când bate un vânt între molcom și tăricel, mă simt de parc-aș fi la mare. Îmi plac dis-de-diminețile astea, când toată lumea doarme, iar eu stau afară și beau cafea-fără-zahăr-și-cu-un-pic de lapte, rețeta mea perfectă care iscă exclamații când îmi exprim preferințele ("cum, chiar nici o granulă de zahăr?"), cerul e senin și înalt de tot, zgomotele sunt exclusiv ale naturii, dar se și tace mult (de pildă, musca mută care s-a așezat pe cutia de lapte, pe care mi-a fost lene să o duc la locul ei în frigider).
Citesc în dimineața asta tot romanul tipului care a plecat în Canada și, deși omul umblă mai mult obidit pe-acolo, mie îmi vine să râd continuu (de dramele lui... of, da, femeile astea! și emigrările astea! și palinca asta! și disprețul și dorul și strădaniile și greșelile și căile-de-întoarcere-fără-întoarcere, și mesele cu rudele aliate ori inamice, și libertatea canadiană absolută și atât de îngrădită, și... totul... și totuși).

Urechi-Albe mi se urcă în poală și mă trezește, și-mi dau seama că au trecut câteva ore bune de când m-am sculat și beau cafea și citesc.
Și mă hotărăsc instantaneu să scriu aici, deși nu am nimic remarcabil de povestit. Scriu greu, căci mă doare încă degetul mare, e rănit, ieri mi-am răzuit o bucățoaie de unghie cu răzătoarea (când am ras dovleceii pentru inegalabilul și încântătorul meu sufleu, de care, cu adevărat, cred că doar eu mă bucur, deși toți din jur spun că ce bun este, dar atunci, mă întreb, de ce rămâne mereu o cantitate apreciabilă de sufleu nemâncat, pe care sunt obligată să-l pun în frigider, iar apoi să-l arunc căci se usucă acolo disprețuit), iar T. a făcut o criză de nervi nasoală când a văzut că-mi atârnă unghia (culmea, fără să curgă picătură de sânge, nimic impresionant deci, impresie artistică zero barat), și a vrut să-mi arunce răzătoarea, și mi-a spus clar și răspicat să nu mai pun mâna în vecii vecilor pe răzătoarea aia de căcat!
Așadar, viitorul meu de bucătăreasă divină e jalnic compromis, căci eu nu-mi imaginez viața (în bucătărie și în general vorbind) fără să am o răzătoare (adevărul e că am mai multe, pentru că în vremurile astea moderne există răzătoare specială pentru lămâie, răzătoare specială pentru varză, răzătoare clasică ș.a.m.d.).

Și-mi închei notițele cu o privire spre zorelele-cardinal, apoi o privire spre cuibul de berze, gol, oare or fi plecat deja spre Africa?, și o privire spre T care s-a sculat, în sfârșit, și iese din casă mormăind ceva legat de cafeaua caldă - am făcut mai multă, mai este?
Mai este... Turnăm în căni (la mine, a câta? nu mai știu), punem și un pic de lapte, T duce laptele în frigider, mă întreabă (neașteptat și fără legătură cu nimic) dacă am cules roșiile galbene, spun că nu, iar el continuă (de ce? nu s-au copt? nu, nu s-au copt... roșiile galbene sunt verzi... și-mi amintesc de titlul ăla mișto de carte de poezii ale Gretei Tartler pe care am cunoscut-o acum mii și mii de ani la Viena și pe care am plăcut-o nespus din prima, când încă nu știam că în făptura ei de diplomat cântă un suflet de poetă...da, Roșiile portocalii când sunt verzi sunt galbene, iar cele galbene când sunt verzi sunt verzi). Punct.