vineri, 28 iulie 2017

Mamarea spune...

- Ceasul ăsta e un titirez!

***

- Mamare, cât fac şaizeci şi doi plus şaizeci şi doi?
- Ce crezi, că nu ştiu? Şaizeci plus şaizeci fac o sută douăzeci. Doi plus doi fac patru. O sută douăzeci şi patru.
Aseară, aceeaşi întrebare, de faţă cu Dani, ca s-o laud pe mamarea că ştie. Totalul n-a mai fost o sută douăzeci şi patru, ci nouăzeci şi şase. Socoteala s-a încheiat cu o strofă de cântare-n limba rusă.

***

La masă, eu, mamarea străbunica, Cris, Laur (7 ani).
- Poftă bună!
- Mulţumim, la fel.
- Laurenţiu, de ce nu mulţumeşti? îl ia mamarea la întrebări.
-Pentru că la masă nu se vorbeşte.

Plouă!

De câteva zile, plouă din când în când. Cu pauze, când iese sau nu iese soarele. Ieri a fost răcoare mai toată ziua, am fost în largul meu. Şi-am avut spor la treburi.
De azi-noapte plouă fără oprire.
Am ieşit totuşi, să-l caut pe Ionică - e mic şi mi-e teamă că nu ştie să se adăpostească temeinic de ploaie. L-am căutat peste tot şi, când să mă-ntorc înăuntru, îl descopăr după uşa de la intrare, dormind colac.
L-am luat şi l-am cuibărit între Scovo şi Neghină, care şi ei trag la aghioase unul într-altul, să se-ncălzească.

Citesc Lee Child, traducerea e bună şi merge repede; plus că-i cu suspans şi vrei să vezi ce şi cum. Violeta roz de la Elena a înflorit. Am dezgheţat rasol, să fac o ciorbă, n-am mai făcut de mult timp niciun fel de ciorbă. În casă e bine. Fereastra e deschisă. Se aude fain zgomotul ploii. Mi-am terminat cafeaua, parcă mi-aş mai face o cană. Am mâncat şi o bucată de prăjitură cu caise. E calm şi bine. Viaţa, cu toate nimicurile dar şi cu miracolele ei, e faină! De ţinut minte!

duminică, 16 iulie 2017

Zi de zi

Totul curge...
Lucrurile se repetă şi încerc să mă bucur de rutină şi monotonie. Încerc să mă uit cu mirare la flori şi pisici, ca şi cum le văd prima dată. Să mă bucur de parfumul de regina-nopţii şi să nu mă obişnuiesc cu el. Să mă uit amuzată cum se joacă Frida şi Florică. Să nu mă enervez niciun pic, ci să fiu senină, când mama are crize de agitaţie. Să iau din viaţa mea de-acum doar ce e frumos şi bun şi cald şi senin. Sunt multe, multe, multe astfel de clipe. Vreau să le văd, doar pe ele vreau să le reţin, să zăbovesc asupra lor.
Nu vreau să-i judec pe oameni. (Aici toată lumea judecă pe toată lumea.)
Vreau să fiu generoasă, chiar dacă alunec pe panta risipei sau a aparenţei slăbiciunii care, la un moment dat, înlesneşte în ceilalţi indiferenţă. Nu vreau să fiu generoasă ca să capăt recunoştinţă, ci ca să ajut efectiv.
Nu reuşesc să fiu atât de bună pe cât aş vrea.

Cu toate dorinţele şi strădaniile mele, sentimentul de fundal e dominat de o oarecare tristeţe.

vineri, 7 iulie 2017

Puica aurie

Puica pe care am tratat-o două zile cu antibiotic nu a rezistat.
Nu înţeleg. Ieri îi era oarecum bine. Mergea, bea apă, m-a ciupit când am pus mâna pe ea.
Am avut mari speranţe, dar şi temeri puternice, ca o presimţire parcă.

Nu am avut încotro, a trebuit să iau cazmaua şi să fac faţă situaţiei.
Am plâns.
M-am gândit că, dacă mă vede vecina plângând, sunt compromisă. Aici nu se plânge pentru astfel de motive.
Noroc că vecina a apărut la gard după ce am terminat.
- Ce-ai păţit, vecină, la ochi? mă întreabă.
- M-am lovit într-un arac.
- Am păţit şi eu. M-am împiedicat într-un fir de costrei şi m-am dus grămadă! Am umblat vânătă o săptămână. [pauză şi oftat lung] Cine ne vede aşa cică am căzut de bete ce-am fost!
La asta nu am ce să mai comentez.

Acum nu am chef de nimic, toate planurile mele pentru azi sunt deocamdată în stand-by.
Mi-am făcut o cafea şi încerc să mă remontez.