joi, 14 septembrie 2017

Septembrie trist

Citesc asta în J. Niven şi parcă un pic din tristeţe se mai şterge:
"Cerul e strălucitor şi mă orbeşte. Parcă ar fi prima oară când îl văd şi, oh, e atât de frumos, iar eu sunt vie! Sunt vie! Dacă ar fi să mor chiar în clipa asta, măcar am văzut cerul aşa, în întregime albastru, şi sclipitor, şi nou."

S-au stins pe rând motănelul pufos şi dolofan al lui Emi, apoi biata, graţioasa Bobiţă, iar azi-dimineaţă, ţanţoşul Dodo. 
Am reuşit să-l salvăm pe Petrică, el a fost mai puternic. Deşi săptămâna în care a zăcut nemişcat l-a adus în stadiul de piele şi os, acum merge, bea apă, mănâncă bine. Se reface cu paşi repezi. Citesc pe net, şi ne-a spus şi veterinarul, că de-acum e imun pe viaţă la parvoviroză.

Au fost zile şi nopţi apăsătoare.
Boala, suferinţa, moartea... Când sunt prezente, fie şi doar la animalele de pe lângă casă, sunt greu de dus clipă de clipă, pentru că vezi cum se desfăşoară tot chinul.
Şi pentru că boala, suferinţa, moartea îţi amintesc că există boală, suferinţă, moarte.

Şi n-am ştiut până acum că pot să fiu aşa de curajoasă, să stau lângă Dodo să-l mângâi exact în ultimele lui clipe.
Şi n-am ştiut până acum că pot să fiu aşa de curajoasă, să iau cazmaua şi să sap gropile, să-i iau în braţe, să-i acopăr cu pământ.

Azi e o zi minunată de septembrie, cald şi atât de bine! Şi cerul e atât de senin! "Parcă ar fi prima oară când îl văd şi, oh, e atât de frumos, iar eu sunt vie! Sunt vie!"