miercuri, 22 noiembrie 2017

Dimineaţă cu pâine prăjită şi Jan Hus

Zorii mă găsesc trează. Mă ridic din pat, îmi fac cafea şi, revenind în cameră, reiau aventura lui Jakub. Nu ştiu ce-mi place mai mult.
Îmi place surpriza (nu doar pentru mine, dar şi pentru el) a ceea ce urmează să trăiască? O să-l salveze cineva în ultima clipă, cum se întâmplă în filmele americane? nu... nu mă aştept la asta, e un roman ceh, nu un film de acţiune de duzină... ce prejudecăţi! nu? în realitate, în viaţă adică, ai înghiţi orice sirop, oricât de greţos, numai ca moartea să fie driblată prin orice mijloace, oricât de neverosimile) sau, rămas fără oxigen, o să-şi dea duhul în spaţiu?
Sau îmi plac incursiunile în trecut? Trecutul, cu toate supărările şi tristeţile lui (căci rareori oamenii se gândesc în trecut la lucrurile fericite; iar dacă totuşi o fac, plâng şi tot trişti sunt: de ce s-a dus totul? de ce aşa de repede? de ce nu mai e? vreau înapoi!), te ţine totuşi legat de viaţă.

Şi minutele trec... Se face lumină. Întâi cenuşie, apoi tot mai albă. Pe fereastră văd găinile sprintene, ciugulind prin noroaiele bătăturii cine ştie ce, şi pe Urechi-Albe căţărându-se în călin (apoi ştiu că urcă pe acoperişul casei, de unde, ţup!, în pod, unde e cald). Cuţoaica doarme colac la picioarele mele. Îmi simt pleoapele grele. Aţipesc? Orele de insomnii şi frământări nocturne îşi spun cuvântul. Dar Jakub mă trage de mânecă. Mă scutură tare şi redevin deşteaptă. Biografia lui în desfăşurare încă - dar înglobând şi un trecut pe care, când îl parcurgi, eşti vizitat de o plăcere tristă - are efectul de trezire al unei ceşti mari de cafea neagră, amară şi cu o aromă atât de savuroasă!!!

Mama îşi târşâie papucii pe podeaua holului. O aud întotdeauna când iese din cameră (chiar dacă dorm, apariţia ei mă face întotdeauna să tresar), îi cunosc bine de tot mersul bătrân, ştiu zgomotele surde care îl însoţesc, ştiu ritmul inconfundabil al paşilor ei obosiţi chiar şi după un somn bun, de opt ore. Cât stă la baie, eu alerg în bucătărie şi-i pregătesc orezul cu lapte. I-l pun pe măsuţa din cameră, apoi aduc punga uriaşă cu pastile şi-i pregătesc tratamentul, i-l aşez lângă farfuria cu orez cu lapte. Printre gesturile rapizi, mărunte, mecanice, binecuvântez liniştitoarea rutină!

Îmi pregătesc şi eu micul dejun, iau farfuria cu mine în cameră şi mă întorc la eroul meu. Ce s-a mai întâmplat în copilăria lui, de-a ajuns azi în acest punct? Dar iubirea lui, Lenka cea infertilă, se întoarce la el?  Omul cu gheata de fier sfârşeşte rău, pedepsit pentru că nu i-a iertat creştineşte pe comuniştii care i-au stricat viaţa, ci s-a răzbunat pe ei făcându-i să cunoască, la fel, suferinţa atroce? Ce se mai întâmplă cu ministrul care în copilărie visa să fie astronaut, iar azi stă într-un fotoliu comod, în costum sobru de om politic, urmărind pe ecrane un zbor spaţial epocal făcut de un astronaut care în copilărie visase să devină astronaut şi chiar devenise?
Deschid cartea şi realitatea din jurul meu se estompează. Sunt pe JanHus.
Deşi viaţa (a ta, a altuia) ar trebui trăită la foc lent, mic, sănătos, eu înghit paginile. Dar atunci când dau de câte un Mare Adevăr (iar asta nu se întâmplă rar), mestec pe-ndelete fiecare cuvânt, îl plimb prin minte, mă fac că uit de el în cerul gurii (cerul gurii - ce sintagmă minunată!), de-abia apoi îl înghit, sorb o gură de ceai de soc (nu mai am voie încă o cafea), pe care mi l-a adus sora mea pentru nevralgii intercostale, şi trec mai departe.