joi, 2 noiembrie 2017

Noiembrie, cu speranţe

După fix zece zile de crize diurne şi nocturne de agitaţie (începând din 18 octombrie, chiar de ziua ei), de câteva zile lucrurile par să fi intrat în matca lor.
Totuşi nu sunt liniştită, am rămas cu spaime.
De câte ori o văd , nu ştiu în ce dispoziţie este şi mă aştept oricând să izbucneasă.

În toiul crizei, pare să nu mai fie chipul ei. Ţipă şi reproşează şi jigneşte, ochii albaştri i se tulbură îngrozitor, trăsăturile i se contorsionează. Orice ai spune, îi sporeşte agitaţia.
Iar după sfertul de pastilă de Tiapridal doarme ore întregi, şi se trezeşte umflată la faţă, bolborosind că nu se simte bine, apoi se culcă la loc.
În tot acest timp, inima mea e cât un purice, mi-e teamă ca sedativul să nu-i facă un rău major.
În cele zece zile, i-am dat de două ori câte un sfert, când am simţit că nu se mai poate altfel.

Azi e veselă, dar într-un mod aproape sinistru, râde şi repetă la infinit aceleaşi lucruri, şi nu mă mai las păcălită, rămân cu garda sus.

Îmi stă inima în loc când îmi spune că şi-a încălzit lapte.
Pun mâna pe cana ei şi, într-adevăr, e caldă.
Deşi de regulă dorm iepureşte, probabil că m-a prins într-un moment în care somnul mi-a fost profund.
Gândul că a umblat la aragaz mă crispează.
De regulă, ţin încuiată uşa la bucătărie. Dar azi-dimineaţă la 5 mi-am făcut cafea şi nu am mai încuiat-o în urma mea. Apoi, la un moment dat, probabil că am aţipit.
Verific obsesiv robinetele din baie şi din bucătărie, aragazul.
Starea de încordare a devenit starea mea obişnuită.

Nu prea am cu cine să vorbesc.
Oamenii sunt curioşi la început, vor să afle povestea.
După care, dacă repeţi, devii plictisitor.
Uneori simt că o să pocnesc pentru că nu pot vorbi. Îl sun pe T., dar deseori e ocupat.
Ies pe drum seara, pe întuneric, şi fac câţiva paşi. Mai calmează.
Plânsul nu mai ajută. Aş vrea uneori să plâng, dar lacrimile sunt blocate undeva şi refuză să mă elibereze.
Ce noroc că am curtea - loc de refugiu şi de liniştire.
Închisă într-un apartament, nu ştiu cum aş face faţă. Închise amândouă... cred că aş înnebuni.