luni, 27 noiembrie 2017

Nu e nevoie de titlu

Casa asta a fost cândva mai vie. Adică vie cu adevărat.
Aici oamenii trăiau zgomotos fiecare clipă şi fiecare fapt, cu puterea pe care ţi-o dă tinereţea.
Azi totul se face pâş-pâş, de parcă un zeu a pus o surdină peste coardele vibrante ale vieţii şi totul se aude înăbuşit.

*

Ghiveciul roşu de ceramică cu inimioară s-a spart. Dimineaţă, când am deschis fereastra, l-am văzut pe balconaş. Efectiv, s-a spart. Nu l-a spart nimeni. El, singur.
Nu e ca în copilărie când spărgeam o cană: Mami, s-a spart cana!
E ca acum, când totul se fisurează de la sine. Şi nu poţi înlocui, nu poţi repara.