luni, 8 ianuarie 2018

Minuscule revelaţii

Povesteam într-o zi cu N. despre munte. Despre faptul că în tinereţe credeam că muntele o să fie un mediu familiar pentru mine. Un refugiu constant. Că o să-i străbat cărările, cu rucsacul în spate, cum o făcusem cândva, în acea expediţie rămasă un reper al îndrăznelii în viaţa mea.
Şi N. avea aceeaşi nostalgie şi aceeaşi pornire reprimată din cauza... pur şi simplu, din cauza mersului vieţii.
Am devenit cine ştie cum nişte excursionişti comozi, care au dat rucsacul pe valiza cu rotile.

Şi-n alte împrejurări, m-am simţit apropiată de mare. Plaja sălbatică pe care am fost în ultimii ani era parcă un fel de acasă. Dar nu e în regulă faptul că nu poţi fi acolo decât rarissim. Şi-mi amintesc de fiecare dată de sentimentul ăsta, al umplerii fiinţei când respiri briza sărată a mării, de câte ori văd pe FineLiving oameni care se mută pe ţărmul mării ori al oceanului, sau îşi cumpără insule, sau doar case aflate în apropierea unei lagune sau al unui râu care curge prin munţi şi se varsă în mare.
Cum o fi să auzi constant zgomotul mării? Să arunci o privire pe fereastra dormitorului şi să vezi uriaşa întindere de apă.

Vorbeam cu T., un pic (dar doar un pic) trişti (sau care o fi cuvântul mai blând pentru sentimentul pe care-l avem?), că aici, în zona noastră, lipsesc locurile faine. Bărăganul ăsta e o întindere plată parcă nesfârşită, monotonă, nu te poţi retrage într-un colţ de natură şi să te umpli de privelişti minunate.
Au fost perioade în care am străbătut cu obstinenţă kilometri întregi în jur ca să găsim locuri în care să te poţi retrage la un picnic în natură şi să fii impresionat de ceea ce vezi. Zadarnic.

Iar ieri dimineaţă am avut o mică revelaţie. Poate insignifiantă, dar câteva minute a avut o oarecare însemnătate. Există şi aici ceva miraculos: cerul.
La răsărit, cerul era roşu. Mici norişori, pe o întindere mare, dădeau impresia unor valuri de mare.
Şi mi-am dat seama că prea rar privesc în sus în ultimii ani.
Toamna, îmi atrag atenţia cârdurile de gâşte sălbatice, cu zgomotul simpatic pe care-l fac. Şi-atunci privesc îndelung după ele, până se pierd în zare.
Dar cerul ar trebui privit mai mult de-atât.
Aici, cerul e minunat, şi când răsare, şi când apune soarele, şi când plouă, şi când e senin, şi când e furtună.