marți, 15 mai 2018

Doi ani

Se împlinesc azi doi ani de când sunt aici.
Lucrurile nu au evoluat repede, cum credeam şi-mi era teamă. De câtva timp, parcă chiar stagnează. Motiv de bucurie şi mulţumire, pentru că-mi doresc ca mamarea să fie bine.
Dar toate au un cost - aşa că asta se reflectă în dispoziţia mea zilnică, tot mai proastă.
Uneori evadez în grădină, dar s-a estompat mult din efectul benefic de altădată. Şi totuşi pare unul dintre puţinele lucruri care mă ajută să mai rămân pe linia de plutire.
Alteori îl sun pe Tudor şi-l necăjesc cu toate gândurile mele tulburi.
Încerc să mai plec, să mă detaşez. Reuşesc şi nu prea. Stau cu gândul aici, cu grijă, cu sentimente de vinovăţie şi neputinţă.

Mamarea a făcut tot felul de crize în dimineaţa asta - de la râs isteric, la drăcuit politicieni, plâns morţii familiei, cântat romanţe, jigniri adresate mie. Nu vrea să mănânce, dar am convins-o să-şi ia pastilele.

E vreme frumoasă şi, deşi pentru grădină îmi doresc ploaie, mă bucur un pic că e soare, îndeamnă cumva la zâmbet şi chef de viaţă care, altfel, funcţionează la cota de avarie.