vineri, 27 iulie 2018

:(

E prima dată când redactez o carte plângând.
Îmi pare rău că se termină... mi-a mai părut rău şi de alte cărţi, dar nu ca acum.
Finalul cărţii înseamnă imobilitatea fizică totală a protagonistului şi, în final, moartea.

La un moment dat se pomeneşte de Marţi cu Morrie şi, aşa, am făcut o pauză de câteva ore şi am citit Marţi cu Morrie. La momentul respectiv, mi s-a părut că Morrie te pregăteşte să accepţi finalul lui Richard. Că te pregăteşte, în general, să accepţi finalul.
Acum îmi dau seama că nimic nu poate să te pregătească pentru final.
Unii oameni au cuvintele la ei şi se pricep să spună lucruri frumoase, poate logice, încurajatoare, păcălitoare. Dar vorbele-s vorbe, consolarea e consolare, şi moartea e moarte.

Sunt multe lucruri tragice în viaţă. Pe unele nu le percepem ca atare, deşi ele sunt. De pildă, faptul că nu ştim să trăim în pace. Nu ne pricepem să fim fericiţi.
Ne pricepem mai bine să rănim, să fim orgolioşi.
Morrie spune că oamenii se nasc buni. Eu nu cred asta. Cred că suntem răi în străfundurile noastre. Prin educaţia primită şi apoi prin autoeducaţie, reuşim într-o oarecare măsură să mergem pe calea bunătăţii.
Dar unii, uneori, nici măcar nu-şi pun problema, darămite să caute calea asta.
Dacă am înţelege moartea, vorba lui Morrie, am şti să trăim.