luni, 29 octombrie 2018

Pf!

Azi am pregătit varza pentru murat.

La un moment dat, spre final, în loc să nimeresc cotorul verzei, mi-am nimerit degetul și am înfipt cuțitul cu forță, ca-n varză. Am țipat ca din gură de șarpe.
Și-am izbucnit într-un plâns convulsiv și necontrolat, nu doar pentru degetul meu, ci și pentru porumbaca pe care am găsit-o de dimineață în coteț fără suflare, și pentru vorbele dure pe care le-am primit de la D, și pentru crizele maică-mii, și pentru...

Dar mi-am revenit rapid, și mi-am dat seama că nu e deloc frumos și sănătos să-mi plâng de milă.
Așa că am fugit după apa oxigenată și pansamentele cu leucoplast și toată scena s-a încheiat cu oblojeală, șters de lacrimi și încheiat operațiunea varza cu optimism și soare pe cer.

miercuri, 24 octombrie 2018

Distracția continuă

Și pentru ca ziua să fie relaxantă până la capăt, mamarea are o criză de demență senilă de toată frumusețea. De zece ori mai rea decât vremea de-afară. Iar în calea ei sunt eu.
Agitația și limbajul ei mă agită și pe mine nespus.

Totul în jur capătă o culoare aparte, destul de bine cunoscută în ultimii doi ani jumătate cu preponderență - culoarea lipsei de sens, a lipsei de orizont, a întrebărilor existențiale. Culoarea clipelor de disperare, culoarea absurdului.

Țip la ea obsesiv să tacă. Nu vreau decât să tacă.
Mă doare gâtul.
Apoi mă doare sufletul că nu-s mai clementă.
Și-mi propun blândețe iar, și iar, și iar, și iar, și iar, și iar... la infinit iar și iar... conștientă că infinitul ăsta se va termina într-o zi, și mă cuprinde teama cumplită, și am mustrări de conștiință, și mă simt atât de vinovată pentru limitele înțelegerii și reacțiilor mele de doi bani.

P.S. Doar musca e vioaie și fericită, se plimbă acum pe mâna mea.

Siesta

E prima zi foarte rece şi cu vânt destul de puternic. Mă hotărăsc să fac focul la sobă. În camera mea, în camera maică-mii.
Toată dimineaţa mă învârtesc cu diverse treburi pe-afară, prin bucătărie.
Alimentez câinii, găinile, pisicile.
La prânz pun masa pentru mine şi mama. Mâncăm, îi dau pastilele.
Îmi fac o cafea, îmi iau o pătrăţică mică-mică de ciocolată amăruie şi mă retrag în camera mea.
E cald şi bine, mă simt obosită. Aşa că la fix un pic de leneveală. Pun cafeaua la îndemână lângă pat (unde am obiceiul prost să pun şi cărţi plus alte chestii de genul laptopul, seara) şi mă aşez comod, cu laptopul în braţe.

Când... o muscă dezmorţită de căldură începe să zburde şi să mă bâzâie. (Şi acum, când scriu, încă aleargă bezmetică în jurul meu.) Mă uit după paleta de muşte şi o văd pe comodă. Dau să mă ridic şi las un picior pe podea... drept în cana de cafea. Covoraşul se îmbibă rapid, la fel şoseta mea... pffff...
Ridic cana. Adun covoraşul. Spăl pata de cafea şi-l duc afară pe culme. Spăl parchetul. Spăl şosetele. Spăl cana. Îmi fac altă cană de cafea.

Acum, în sfârşit, epuizată, m-am aşezat din nou în pat.
Cu laptopul în braţe. Cana de cafea e pe podea.
E cald şi bine.
Şi mă bâzâie o muscă vioaie.

Mamarea, îngrijată de pisicei

- Unde-s, dragă? I-ai băgat în iatacul lor?

vineri, 19 octombrie 2018

La prânz

Când ajungem la desert, mamarea îşi aminteşte văzând că tai din tort:
- Dragă, dar ieri nu mi-ai cântat La mulţi ani!

Şi începem amândouă să cântăm Mulţi ani trăiască! O las pe ea să cânte mai tare şi observ cu bucurie cât de corect cântă.
După aceea, mâncăm amândouă tort.

joi, 18 octombrie 2018

La mulţi ani, mamare!

I-am pregătit tartă cu cherry, ouă umplute şi tort de zahăr ars cu un pic de frişcă.
La masă îmi povesteşte de circa douăzeci de ori despre nea Ion că era la poartă, cu cipilica albastră pe vârful capului. Îi spun să nu mai vorbească în timp ce mănâncă...
- ...doar ştii ce-ai păţit când te-ai înecat cu mâncarea, completez eu, ca să fiu convingătoare.
- Lasă, dragă, că ştiu. Dar l-ai văzut pe nea Ion? Era la poartă, cu cipilica albastră pe vârful capului...

La tort, mă anunţă:
- Nu mai pot să mănânc.
- Eu mai pot, îi spun.
- Înghite-l pe tot! mă îndeamnă ea arătând spre tort şi începe să râdă în hohote.

La finalul mesei, o întreb în glumă:
- Vrei o cafea?
Mare băutoare de cafea cândva, acum are vreo cinşpe ani de când n-a mai băut deloc.
- Fă-mi două!

După festin...

marți, 16 octombrie 2018

Semne?

După ce am făcut un pic de detectivistică, azi am fost la canal să caut pisicuța dispărută.
Erau șanse minuscule s-o găsesc. N-am găsit-o.

Excursia asta mi-a amintit de o alta la fel de tristă, când am fost cu Tudor la canal și pe câmp să-l căutăm pe Gărgăriță. Amintirea lui, după atâția ani (câți? mai bine de zece...), m-a înduioșat atât de tare, că am dat apă la șoareci.

M-am scuturat de toate tristețile și am intrat în casă.
Când să-mi scot vesta de fâș, găsesc pe ea o gărgăriță.

duminică, 14 octombrie 2018

Urechi-Albe e supărată pe mine

Azi citeam afară, când am auzit un fel de chițăit strident - o văd pe Urechi-Albe cu un graur în bot.
Alerg în șosete, o iau prin noroiul pe care-l făcusem tot eu mai devreme udând câteva fire întârziate de sporul-casei, arunc ochelarii în iarbă, o iau vitejește la goană spre mâță care, fatal, se oprește și se uită la mine. În clipa aia, graurul a scăpat și-a pornit în zbor peste gard, în stradă. Urechi-Albe s-a uitat prostită după el...
...iar eu m-am dus mulțumită să-mi scot șosetele pline de noroi, întrebându-mă totuși dacă a fost bine că am intervenit în echilibrul naturii.
(Acum doi ani când am ținut un graur rănit în verandă până s-a făcut bine și a putut să zboare, soră-mea mi-a zis în glumă: "Ăștia-mi mănâncă mie strugurii, și tu-i salvezi?")

Urechi-Albe, înfrântă

joi, 11 octombrie 2018

La masă

Mamarea termină de mâncat și se închină:
- Doamne-ajută! Să fiu sănătoasă și să trăiesc cât... cât domnul Bulă!

luni, 8 octombrie 2018

joi, 4 octombrie 2018

Ce-nțelege mamarea din referendum

- Nu mă duc nicăieri! De ce să mă duc? Să-l votez pe Dragnea? Să-l voteze mă-sa și cu ta-su, care l-au plămădit!


Ceva-ceva atingere cu referendumul are și ideea ei. :)