sâmbătă, 29 decembrie 2018

Aici a fost cândva acasă

În urbea natală azi, mi-am amintit de filmul "Cândva pe-aici trecea un râu"

marți, 18 decembrie 2018

Ducesa, azi




Bradul nins și cam bătut de vânt







Zi încărcată cu tot felul de emoții

Aseară am lucrat până târziu. Credeam că o să cad frântă de oboseală, dar nu, n-am avut somn. Pe seară l-am doftoricit pe Borcănel și-am stat cu grija lui.
Dimineață nu mai sufla, bietul motan.
Peste noapte a nins. Și-acum ninge, pufos și liniștit.
Pământul era moale, cazmaua a intrat ușor.

Frida m-a fentat și-a evadat când m-am dus să le dau de mâncare ei și lui Florică.
Cu chiu, cu vai a stat să pun mâna pe ea. Musai s-o închid, că-l așteptam pe preot s-o împărtășească pe mamarea.
Dar Frida nu m-a lăsat s-o duc în curtea lor. În brațe nu o mai pot lua de mult timp, că e grea, grea.
Așa că i-am adus zgarda. Iar chin s-o prind. Nici cu zgarda nu s-a putut s-o clintesc. S-a lungit în zăpadă și-acolo a încremenit. Am stat pe ciuci lângă ea și am rugat-o cu cerul și cu pământul. Nimic.
Am plecat după lanț. Inteligentă foc cum este, de-abia m-a lăsat să pun mâna pe ea. În cele din urmă am reușit, i-am prins lanțul de carabină și... nu am târât-o eu, ci m-a târât ea pe mine... cu greu am reușit s-o cotesc spre curtea lor.

Preotul a venit pe la 8.30.
Am pregătit lumânare și chibrit, vin și linguriță, bani.
Mamarea a așteptat cu mare nerăbdare și veselie întâlnirea. Dar la final a rămas tare pleoștită, somnoroasă.
La plecare, discuția mea cu preotul a fost plină de sfaturi din partea lui. Sfaturi bune, e-adevărat.
În concluzie, trebuie să mă port cu mamarea ca și cum e un copil mic. Iar când adun prea multe-n mine, să ies prin curte, să fac ceva să consum energiile rele. Să sap, să construiesc, să car lemne cu roaba, să mă sui într-un pom...

vineri, 14 decembrie 2018

Miercuri spre joi

Mamarea m-a necăjit din nou. De data asta, mult mai rău ca alte dăți.

În toiul nopții, aud mici zgomote pe hol. Pâș, pâș. Sar la ușă. Mamarea se strecura în holul de la intrare. În vârful picioarelor, să nu mă trezească. Îmbrăcată gros. Arunc o privire la ceas. Patru jumătate.
- Ce faci? o întreb.
- Plec.
- Unde pleci? E întuneric, ger...
De-aici încolo, a fost iadul. A țipat cât au ținut-o puterile. Tot felul de lucruri. Jigniri, amenințări.
Reușesc să smulg cheia din ușa de la intrare, ca să nu o descuie. Are o uimitoare forță fizică. Își scutură bastonul spre capul meu, dar, slavă Domnului, nu îndrăznește să mă lovească.
După vreun sfert de oră în care țipă iar eu nu spun nimic, reușesc s-o fac să se îndrepte spre camera ei. După alte câteva minute, o bag în cameră și o așez pe pat. Încerc să-i dau un calmant, eternul tiapridal, dar mă refuză agresiv.
O rog insistent să se calmeze, pe ton jos, șoptit, ca să-i atrag atenția.
Nu reușesc.
Continuă să țipe.
Ies. Stau rezemată de peretele holului și aștept să văd ce face.
Iese să meargă la baie, iar eu mă retrag în camera mea. Mă uit la ceas. Cinci și douăzeci.
Țipă la mine când trece prin dreptul ușii mele:
- În lanțuri să mă ții, și tot plec!
Iureșul mai durează vreo jumătate de oră (cu alte drumuri la baie, apoi unul la mine în cameră ca să-mi mai strige câte ceva). În cele din urmă, se liniștește totul.

Dimineață e mai bine. Doar că râde sinistru de lucruri haotice. Vorbește aiurea despre politică, crime, viața ei pe care eu i-o nenorocesc. Îi dau tiapridal, odată cu levetiracetamul de zi cu zi. Încă un tiapridal seara.
Azi, acalmie. Suntem amândouă epuizate fizic.

Fără dispoziție de Sărbătoare, am gătit bradul din casă, bradul de-afară din curte,
și am făcut ghirlande pentru uși, din brad natural de la Ani

duminică, 9 decembrie 2018

Mamarea despre Simona Halep

- Știi ce bogată e? A câștigat două mașini, o bicicletă și un apartament cu patru camere!

...

Aveam o rochie albă, cu talie joasă, dintr-un material care-mi plăcea atât de mult!
Avea buzunare, și-mi plăcea să merg ținându-mi o mână în buzunar. Paradoxal, așa mă simțeam mai echilibrată.
Eram atentă când stăteam jos, să nu se șifoneze rochia. Dar tot făcea două-trei cute orizontale în zona abdomenului.
Îmi plăcea mult rochia aia.

Îmi amintesc că am fost îmbrăcată cu ea la Disco Ring și am dansat pe The Final Count Down.
Am aflat atunci că nu sunt genul care merge la Disco Ring să danseze. Ci că, mai degrabă, sunt genul care stă în camera ei și ascultă muzică de una singură. Instinctiv, știam asta. Dar trebuia să verific.
 Am bifat multe asemenea vitejii în tinerețe, pentru că mi se reproșa mereu că nu sunt mai comunicativă, mai extrovertită, mai prietenoasă și mai îmblânzită.
Profu de vioară îmi zicea Mutulică.

Sharp Objects

"- ...relația cu familia devine mai bună cu timpul?
- Nu.
- Și ce faci?
- Supraviețuiești."