sâmbătă, 9 martie 2019

luni, 4 martie 2019

Moartea lui nea Ion

Nea Ion a murit pe neașteptate, pe 2 martie, de Moșii de iarnă.
Avea 94 de ani și era sănătos tun. Doar picioarele-l cam dureau. Totuși chiar și-n iarna asta, în zilele cu soare puternic, îl vedeai pe canapea la poartă. L-am văzut și eu într-o zi, nu demult, să tot fie vreo două săptămâni.
Zvonurile spun că nu prea mai avea chef să mănânce, cât avea să bea (cam des) câte-o țuică. Îi povestesc lui T. comentând că of, n-ar fi trebuit să bea țuică la vârsta lui...
- Poate că se plictisise și el, îmi zice T. cu înțelegere.
Și-mi amintesc de gazda mea de la Craiova, doamna Dorina Zidăroiu:
- Carmen, să se-nsoare nepotul meu, și-apoi vreau să mor. M-am plictisit...

Aici la noi, când trece ambulanța pe uliță, toată lumea iese la porți să vadă la cine a fost. Așa și sâmbătă, după prânz. Fusese la nea Ion, dar nu-l luaseră la spital, că nu mai aveau ce să-i facă.
- De ce a murit?
- De bătrânețe.
Nea Ion nu mai avea pe nimeni apropiat, dar era în grija unor vecini, Titica și Dani, cărora le-a lăsat moștenire casa. Toată lumea povestește despre el că a fost un om rău.
- De mic a fost rău! îmi povestea deunăzi tanti Niculina. Ce-l mai ocăra mamaia Săndinca...
Iar acum, puțini se duc să-și ia rămas-bun de la el. Mai ales că cei de-un leat cu el sunt de mult oale și ulcele. Iar cei mai tineri, care merg acum cu flori și lumânări, se duc mai mult pentru Titica și Dani, care-s oameni foarte de treabă.

Dimineață m-am dus să aprind și eu o lumânare.
Am intrat pe veranda deschisă, unde erau candele și lumânări aprinse. Am dat să intru în casă, dar nu era decât mortul singur și am închis ușa la loc, retrăgându-mă. Am apucat să văd, cu mare tristețe, un crâmpei de covor de iută și un colț de coșciug. În verandă, am aprins candela, m-am închinat, am zis "Dumnezeu să-l ierte!" Am auzit voci în casă, am mai deschis o dată ușa. Nimeni. Nu știu de ce, n-am cutezat să intru pe lângă mort, să merg în odaia de-alături unde, probabil, era cineva.
Am închis ușa la loc și am luat-o pe trotuarul spre poartă.

Moartea e apăsătoare indiferent pentru cine vine. Nu poți să nu amuțești și să nu te gândești că suntem așa de fragili și-așa de trecători, și că viața e scurtă și trece prea repede.

Casa lui nea Ion va fi renovată curând și nu o să mai cunoști nimic din ce a fost.
După prânz mă plimbam prin grădina mea, de unde se vede mare parte din curtea lui și mă gândeam că e ciudat cât de goale sunt acum toate acele încăperi. Indiferent cum a fost sufletul care le-a umplut cândva, bun sau rău, generos sau zgârcit, nu poți să nu rămâi o clipă în loc și să-ți pară rău.

Tanti Lenuța povestea la poartă că parcă simte ceva rău aici, în capul pieptului, când moare cineva.
- Ei, dar de nea Ion nu simt nimic! 94 de ani! Ce să mai simt?
Noi, toate, am râs. Dar am râs amar și trist. Și fiecăreia dintre noi ne-a trecut peste chip o umbră de regret și poate și frică.

Nea Ion s-a dus lângă tanti Marina. Ce rămâne în urma lui?
O glumă, o poveste, o amintire... care, cu timpul, vor fi uitate.
Iar chipul lui se va șterge tot mai mult în ochii fiecăruia dintre noi.

În cele din urmă, nu mai rămâne nimic.
Nimic.